Pe vremea comunismului, în seara de Înviere, preotul îi cerea Celui de Sus, cu voce tare, să le dea sănătate şi putere de muncă „iubitului conducător” şi soţiei sale. Se ruga chiar la sfârşit, ca o încununare a slujbei, ca Dumnezeu să-l binecuvânteze aşadar pe Satana, în timp ce acesta îşi săvârşea diabolica lucrare, trecând cu buldozerul peste lăcaşurile sfinte. Era multă ipocrizie în cuvintele preotului. Pe de o parte, fiindcă ruga lui nu venea din inimă, ci suna ca un automatism artificial introdus între zicerile religioase şi, oricât de bine ar fi trăit, nu putea, totuşi, să-l iubească pe marele demolator de biserici. Pe de alta, fiindcă practica, fără nicio mustrare, jocul dublu, crezând că-şi face datoria faţă de Domnul, chiar dacă-l mulţumea, în acelaşi timp, pe Tovarăşul ateu de pe pământ.
