România traversează mai multe crize, dar cea mai chinuitoare este criza culturii economice. O dovedeşte încă o dată, dacă mai era nevoie, zarva stârnită în jurul creditării. Unii ameninţă băncile cu săgeţi otrăvite, alţii, mai puţin obişnuiţi cu haiducia, dar şi uşor naivi, le arată pumnul cu care vor lovi în masa negocierilor, dacă economia nu va primi „sângele” de care are nevoie pentru a nu-şi da duhul. Toţi trag speranţa că BNR va determina băncile comerciale să dea credite şi să reducă dobânzile. Modul de gândire şi comportamentul politicienilor sunt indicii clare că habar n-au de ce suferă economia naţională şi, cu atât mai puţin, de ce are nevoie pentru a se însănătoşi. Să presupunem, prin absurd, că Banca Naţională ar face mâine insolaţie şi ar reduce cu trei procente atât dobânda de politică monetară, cât şi rezerva minimă obligatorie. S-ar rezolva ceva? Absolut nimic. Băncile nu dau, într-adevăr, credite, dar nu pentru că nu vor, ci pentru că nu pot. Dacă nu ar vrea, cum cred unii politicieni, şi-ar tăia singure craca de sub ele. Deoarece o bancă este un intermediar financiar: atrage bani de pe piaţă pentru care plăteşte dobândă şi încearcă să-i plaseze cât mai eficient în economie pentru care încasează dobândă. Este deci limpede că o bancă este interesată să dea credite, fie şi pentru a putea plăti dobânzi celor care au investit în respectiva instituţie de credit. În caz contrar, o bancă nu numai că nu realizează profit, dar riscă chiar falimentul. De ce atunci băncile nu dau credite?
