Niciodată şi de nimeni nu am fost învăţat să mă bucur de necazul altuia. Deşi scrisul nostru a fost perceput, de la începutul anului şi până în momentul acesta, ca fiind foarte pătimaş împotriva (de acum fostului) ministru al educaţiei, Ecaterina Andronescu, niciodată nu am aclamat “demisia” sau “demiterea” din funcţie a profesoarei politehniste. Însă, în cazul ei, ca şi în cazul ultimilor patru predecesori ai săi, am simţit, aşa, din instinct, că de la o zi la alta se va întâmpla “decesul” actualei conduceri. Fără îndoială, cauzele acestei plecări, să zicem forţate, nu se regăsesc în interiorul domeniului pe care Ecaterina Andronescu l-a păstorit. Însă, toată lumea recunoaşte, indiferent de evenimentele de pe scena politică, că, mai devreme sau mai târziu, profesoara de la Politehnică tot ar fi părăsit sistemul. Gafele din administrare şi lăcomia după putere sunt doar câteva dintre elementele ce ar fi determinat indubitabila despărţire. Se pare ca în jurul clădirii de pe strada “Gen. Berthelot” şi-a încolăcit de multă vreme dracul coada, iar blestemul negru nu prea are de gând să părăsească incinta.
