Potrivit cercetătorilor de la Universitatea din Manchester, teoria despre conservare prin mumificare ar fi lansată tot de savanți britanici, în perioada victoriană. Ipoteza care i-a făcut să creadă asta avea legătură cu faptul că în ambele operațiuni se folosea sare.
Asociere nu era chiar precisă, susțin cercetătorii din zilele noastre, pentru că sarea folosită de egiptenii antici era una specială, iar rolul nu era de a conserva propriu-zis, ci de a curăța. Cunoscută drept NATRON, substanța era un amestec natural de carbonat, bicarbonat și sulfat de sodiu și se găsea din belșug în albiile secate ale lacurilor din apropierea albiei Nilului, potrivit Live Science.
O altă ideea care a condus pe o cale greșită a fost interpretarea că mortul avea nevoie de un corp și în viitoarea viață. „Era o obsesie biomedicală des vehiculată în perioada victoriană (a doua jumătate a secolului 19) că în viața de după ai nevoie de corp în integralitate”, spune șeful echipei de cercetători de la Universitatea din Manchester. Evident, arheologii victorieni au fost oarecum încurcați de faptul că mumiile erau eviscerate înainte de conservare, dar acest lucru a trecut oarecum în planul secundar.
Mult mai plauzibilă, susține cercetătorii din vremurile noastre, este noua teorie potrivit căreia egiptenii antici pregăteau trupul faraonului ca pe o statuie divină, înțelegând astfel că regele decedat s-a transformat într-o entitate superioară. Chiar și renumitele măști completează un astfel de scenariu. Spre deosebire de rolul ceva mai modern de a ascunde identitatea persoanei, măștile regilor egipteni erau o prezentare idealizată, statuară, a celui decedat și pornit spre întâlnirea cu zeii.
