Conceptul a apărut în Evul Mediu timpuriu cu rădăcini în comunitățile creștine timpurii din Grecia și Egipt, dar a căpătat notorietate abia după ce a fost recunoscut oficial ca parte a procesului de beatificare în 1758, de către cardinalul Lambertini, viitorul Papa Benedict al XIV-lea.
Toate Mirosurile Sfintelor sunt descrise ca fiind plăcute, cu note de miere, unt, trandafiri, violete, tămâie, smirnă, tutun de pipă, iasomie și crini fiind cele mai frecvente relatări. Mirosul are, de asemenea, un specific cultural și profund împletit cu simbolismul, potrivit The Death Scent Project.
Cel mai renumit caz de miros al sfințeniei este legat de cazul Sfântului Padre Pio, care emana un parfum spectral de trandafiri și tutun de pipă. Padre Pio, care a trăit între anii 1887 și 1968, este unul dintre cei mai populari sfinți creștini ai secolului al XX-lea, atât datorită stigmatelor parfumate, cât și datorită alor minuni pe care le-a înfăptuit. În 2002 a fost canonizat de către Papa Ioan Paul al II-lea.
De-a lungul timpului au fost și 18 femei asociate cu Mirosul Sfințeniei. Toate au practicat postul alimentar, iar 10 dintre ele au atins nivelul de anorexiei mirabilis, autoînfomentarea mistico-rituală, încheiată cu deces.
