Există o zi a copilului. Există o zi a femeii. Nu exista o zi a bărbatului. De o „zi” specială beneficiază doar fiinţele umane care nu au un statut ontologic deplin. În cazul femeii decretarea unei „zile” nu înseamnă altceva decât confirmarea aserţiunii „femeia nu e om” – un adevăr mult mai profund decât pare. Noţiunea de „om” se asimilează falocratic, de veacuri, cu cea de „bărbat”. Iar femeia este atât de deosebită de masculul uman, încât pare că aparţine altei specii, eventual extrapământene. Gândiţi-va la două femei care ajung să discute împreună, ferite de priviri indiscrete. Comportamentul lor obişnuit se schimbă brusc; oricât de diferite ar fi ca intelect, vârstă şi înfăţişare, capată parcă un aer comun, de specie, seamănă între ele, aşa cum ni se pare că seamănă toate pisicile, sau găinile.
Este imposibil ca ele să tacă. Doi bărbaţi care nu se cunosc, lăsaţi singuri într-o încapere, pot tăcea minute în şir, fumând sau privind pe fereastră; două femei în aceeaşi situaţie vor recurge imediat la limbajul şi conceptele minimale de contact ale speciei lor. Aidoma unor agenţi secreţi, femeile au un cod de comunicare propriu numai lor. Şi care exclude bărbaţii. Într-un anume fel, ele realizează acea „cosmic mind” dragă lui Arthur C. Clarke – o minte colectivă, un covor psihic în ale cărui noduri se află indivizii femele. Puţini bărbaţi, fiinţe cu mult mai individualiste, îşi închipuie că lângă ei, în pat, se află nu Ana sau Vicky, ci un element al unei reţele a gândurilor, planetară, dacă nu şi extraterestră. Cu atât mai mult cu cât femeile, de fapt, nu gândesc. Cu excepţiile de rigoare, la fel de dese ca pinguinii albaştri, ele mimează gândirea omenească. Aidoma acelor „alien” din filmele SF-horror, ele împrumuta cu rapiditate din jur expresii, fraze, prefabricate întregi de „gândire”, pe care le asamblează şi le debitează cu însufleţire, făra a avea cea mai mica aderenţă psihică la ceea ce spun. Ce se alfă în spatele acestei faţade psihologice, n-a ştiut şi nu ştie nici un bărbat. Şi, după părerea mea, nici femeia nu ştie ce e cu adevărat în capul ei. Ce se derulează acolo din ce-a pus PROIECTANTUL, cu milioane de ani în urmă. Şi, mai ales, cu ce scop …(....)
De la sine înţeles, istoria umanităţii e privită ca o istorie a bărbaţilor. Bărbaţii fac filosofie, ştiinţă, istorie, politică. Bărbaţii inventează, decid, greşesc sau câştigă. Femeile doar îi însoţesc. Vizune plină de înfumurare şi suficienţă specific masculine. Niciun bărbat nu are tăria să se gândească la posibilitatea ca femeile să fie nişte supraveghetori-manipulatori, ca ele să fie cele care ghidează evoluţia umanităţii, potrivit unor directive pe care le primesc prin grupuri necunoscute de neuroni din creierul lor. Sau, dacă acesta e un efort prea mare, ar putea Gigel să se gândească măcar că femeia a fost înzestrată cu arma fecundităţii, mult mai eficientă decât inteligenţa pentru supravieţuirea în condiţii ostile. N-am înţeles niciodată de ce păcatul originar este considerat ispita cu mărul, aplicată lui Adam şi Evei. Adevăratul păcat îi aparţine lui Dumnezeu şi constă în crearea Evei, a femeii. Dumnezeu îl făcuse pe Adam, omul, din ţărână şi apă, după chipul şi asemanarea sa.
Adam se simtea foarte bine singur şi identic cu sine. Creând femeia din coasta lui Adam, adică prin clonare, Dumnezeu a executat o operaţie de inginerie genetică prin care a adus pe lume celălaltul, diferitul. În ce scop? Dumnezeu ştie! Cum tot doar el ştie de unde venim şi unde ne ducem… Aşa că, stimate coleg, atunci când îţi priveşti nevasta sau amanta cu un dispreţ afectuos, cu o tandreţe plină de superioritate, cum îşi pune în păr, la gât sau în urechi ce i-ai adus de 8 Martie, cum se fâţâie în faţa oglinzii, aparent fără niciun rost, când îţi spui cu subconştientă mulţumire că ea e frivolă şi proastă, şi tu eşti serios şi inteligent, gândeşte-te o clipă la hăul ameţitor al frazei lui Isus: Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor va fi împărăţia cerurilor. Mântuitorul nu face decât să avertizeze astfel creierele noastre îngamfate că nu inteligenţa virilă este calea adevarată de comunicare cu Dumnezeu…Greu de înghiţit o astfel de idee, nu?
Cum spuneam, femeia e mai departe decât bărbatul de ceea ce se numeşte om. În schimb, e mai aproape de Dumnezeu…
Mai multe pe gandul.info
