Fragment din comentariul VoxPublica la Sieranevada, filmul regizat de Cristi Puiu. Varianta integrală e aici.
”Rămânem la prea puțin dacă nu facem radiografia materială a personajelor. Orice întâlnire de familie e și o reașezare a ierarhiilor sau o reconfirmare a lor. Până și preotul i se adresează lui Lary cu o parabolă după slujbă, toți îi caută confirmarea, ajutorul etc. Lary e mijlocul. De obicei ascultă; ceilalți fac spectacolul, el analizează, judecă, e atent sau distrat. Și spectatorul îl caută tot timpul. Oamenii fără statut solid sunt furnizorii de povești, sunt personajele din povestea pe care Lary o consumă. Unul îi dă cu conspirația, iar aici e interesant că se discută serios, cu oarecare căldură familială. Regizorul nu pare interesat să râdă de prostia personajelor. Efectul comic e mai curând venit din senzația de familial. Recunoaștem prosteala plăcută a pălăvrăgelii colocviale.
Aș mai propune o comparație între antreprenorul nouăzecist din Marfa și banii și figura lui Lary. În Marfa și banii limbajul era important, dar și mai important era drumul, imaginea, familiaritatea regizată a acelui triunghi de prieteni. Până la urmă, după un deceniu de la revoluție, ieșea prima oară în lume limbajul colocvial. Pentru că tocmai limbajul colocvial evoluase enorm în societatea deschisă consumului de masă. Generațiile mai în vârstă de regizori au fost rase de neadecvarea lor economică, iar din spațiul public au fost și sunt rase datorită neadecvării de discurs. Noii regizori „de festival” au fost rași sau iubiți din motive de „prea familiar”, „prea aproape”. Între cele două generații stă izolat Caranfil, cu un limbaj și un scenariu compuse după vechile reguli, dar cu o prospețime venite din optimismul teribil în care am crezut mulți, respectiv că se poate un comercial inteligent, că putem împăca ingenuitatea anilor ’90 cu cinismul pieței libere. Puiu propunea noul limbaj spunând la revedere încrederii în limbaj. La revedere, limbaj purtător de sens.
Tinerii „afaceriști” din Marfa și banii vorbeau tot timpul, dar limbajul avea rol tactil. Și acolo, discuțiile sunt un soi de scărpinare reciprocă între membrii unui trib. În Aurora, când personajul vorbește cu cineva te cutremuri de straniu. În Marfa și banii recunoșteam noul, ne recunoșteam noile coduri de limbaj și de imagine. Până la urmă, Cristi Puiu prezenta un soi de abecedar pentru cine voia să facă orice de atunci încolo, videoclip, film comercial etc., prezentând schema generală într-un road movie care părea „de festival”. Sieranevada e mai curând album de amintiri, o fotografiere discretă a noului erou al anilor 2010: bărbatul de vârstă mijlocie care intermediază ceva, vinde ceva, stă în spațiul intermediar dintre antreprenoriat şi multinaţională, mai are și o oarecare independență, nu mai are ambiții profesionale, e prins între familie, introspecție și „natură umană”.
Lary are deci o problemă: înșelătoria. Bărbații care le înșeală pe femei. Dacă aveam și cazul invers, cu femei adultere, poate era mai interesant. Adulterul are o rezolvare clasică în râs, râsul celorlalți și ridiculizarea individului care vede un astfel de eveniment ca pe o apocalipsă personală. Apare „eticul de familie”, rezolvarea tensiunii prin râs, nu neapărat prin comic. Așa cum și dilemele politice, conspiraționiste se rezolvă prin râs, altă cale nu e. Râs, nu comic. Râdem și noi spectatorii prin contagiune, nu râdem de vreo glumă anume. Râsul ăsta sportiv e paliativ universal, de aia e și prezent la priveghi, parastas, pomeni. Plânsul e un act solitar sau actoricesc (vezi bocitoarele profesioniste).”
Un comentariu de Costi Rogozanu
