Prin toamnă, când se zvonea că va să vină, m-am hotărât să-i fac o aroganţă crizei. I-am zis, isterico, să te văd ce faci dacă nu merg cu valul, dacă te înfrunt bărbăteşte? Mă rog, aşa am zis, că o provoc bărbăteşte, dar am apelat la una dintre armele preferate ale femeii, shoppingul. Deci, am cumpărat fără să ţin cont de căderile de la Bursă, de leul care lua viteză pe toboganul pieţei valutare sau de ciorănismele FMI.
Cu frenezie, cu îndârjire, cu simţul chibzuinţei trimis în şomaj tehnic, am risipit, fidel ideii că jumătate din criză, cel puţin în România, este cauzată de psihoză mai mult decât de lipsa capitalului (ştiam pe vreo câţiva care, în urma decretărilor oficiale că urmează dezastrul, au renunţat să mai angajeze contracte, s-au pregătit sufleteşte să disponibilizeze nişte oameni, asta deşi încă nu aveau nici o problemă, nimeni nu le anulase nici o comandă, nici un furnizor nu le spusese că nu îşi mai poate onora obligaţiile) şi că, în cele din urmă, oamenii îşi vor aduna minţile de pe la dezastrele ipotetice la care plecaseră să fie spectatoare.
