Românul declarat sfânt la Ierusalim, profeţie tulburătoare despre RĂZBOIUL "de pe urmă"

Ioan Iacob Hozevitul, românul declarat sfânt la Ierusalim, anunţă "nori de necazuri şi de tulburări în toată lumea". El spune că lumea este astăzi ca un cazan care clocoteşte, iar omenirea se preocupă doar de fabricarea de arme ucigătoare.

Ioan Iacob Hozevitul prevede că nu e departe momentul când "se vor aprinde toate naţiile de pe pământ" şi acesta este semnul care prevesteste "războiul cel de pe urmă".

O singură scânteie ajunge ca să aprindă tot Pământul, scrie sfântul român, iar această scânteie poate să sară pe negândite şi de acolo de unde nu te aştepţi.

"Fraţilor şi surorilor duhovniceşti, nourii de ploaie se depărtează de la noi şi în locul lor se îngrămădesc nourii de necazuri şi de tulburări în toată lumea. Omenirea însetează de sânge şi cheltuieşte toată vlaga pentru fabricarea de arme ucigătoare. Lumea a ajuns astăzi ca un cazan, care clocoteşte de patima urei şi a necredinţei.
Când se va umfla cazanul de focul patimilor, atunci se vor aprinde toate naţiile de pe pământ şi Dumnezeu să ne păzească de grozăvenia războiului celui de pe urmă. Veştile sunt cântate frumos la radio ;i politica vicleană le împodobeşte cu minciuni, dar o biată lume stă astăzi deasupra prafului de puşcă.
O singură scânteie ajunge ca să aprindă tot pământul (adică pricină). Ai scânteia aceasta poate să sară pe negândite şi de acolo de unde nu te aştepţi. Cu alte cuvinte vreau să spun că moartea ne pândeşte în toată clipa.
Dar până vine războiul, mai vin şi alte încercări grele. În unele părţi ploile îneacă lumea, iar în alte părţi bântuiesc cutremure mari şi secetă, pe care o putem vedea şi la noi.
În urma acestora vin lipsurile, vine foametea şi feluritele boli molipsitoare", a scris Iacob Hozevitu.

Pe data de 31 ianuarie 2016, Patriarhia de Ierusalim a recunoscut sfinţenia Cuviosului Ioan Iacob Hozevitul, trecându-l în propriile sinaxare.

Patriarhia Română l-a canonizat încă din 20 iunie 1992, când i s-a fixat ca dată de pomenire ziua de 5 august, în care el a trecut la Domnul. Este singurul român cu moaşte întregi din Ţara Sfântă, unde s-a nevoit până la moartea sa, petrecută în anul 1960.

Când a împlinit 23 de ani, a fost tuns în monahism, primind numele de Ioan. Un nume care l-a aşezat sub rugăciu­nea celor mai mari prooroci ai Vechiului Testament, Ilie Tezviteanul, al cărui nume l-a primit la botez, şi Ioan Înain­temer­gă­torul Domnului, care l-a ocro­tit din clipa când s-a călugărit. Amân­doi proorocii sunt cunoscuţi ca mari pustnici, iubitori ai ne­voinţei în singură­tate.

Sfântul Ioan Iacob a vrut să le calce pe urme şi să se sihăs­trească şi el în pustiul Ţării Sfinte, iar Domnul i-a împlinit rugă­ciunea la scurtă vreme după ce s-a călu­gărit,scrie Formula-As.

Mânăstirea Neamţ nu avea bani să-i dea pentru a ajunge până la Ierusalim. Aşa că tânărul monah Ioan şi-a vândut toată moştenirea rămasă de la părinţi, iar cu ce primise pe bruma de avere, i-a luat cu el în Ţara Sfântă şi pe alţi doi călugări ai lavrei moldoveneşti, Claudie şi Damaschin.

Du­pă ce s-au închinat la Mormântul Dom­nu­lui, cei trei au iernat la Mânăstirea Sfân­tu­lui Sava. Când a venit primăvara, Claudie şi Damaschin s-au întors în România, dar părintele Ioan a rămas. Sufletul i se lipise de locurile unde a trăit şi pătimit Mântui­torul. Deşi şi-a iubit mult patria şi neamul, pe care le pomeneşte duios în scrierile sale, dragostea de Ţara Sfântă i-a biruit dorul de casă.

Peste ani, când era deja preot şi duhovnic, avea să le scrie unor maici pe care le povăţuia: "De aş avea lacrămi de sânge, cu ele aş scrie rândurile acestea, ca să fie mai bine pricepută du­re­rea pe care o am, pentru urgisirea neamu­lui nostru de astăzi şi pentru urâciunea şi turburarea care domneşte între noi!"

Părintele a stat în Mânăstirea Sfântului Sava timp de zece ani. La început a fost paraclisier, iar apoi a slujit, ca şi la Neamţ, la infirmerie. Era vremea celui de-al doi­lea război mondial, şi mulţi suferinzi îşi căutau alinare la bolniţa lavrei. Părintele Ioan, care ajunsese să cunoască bine ierburile deşer­tu­lui, îi tămăduia cu rugăciunea şi cu leacurile sale. Aşa a ajuns foarte iubit nu numai de monahii greci, ci şi de beduinii care alergau să-i ceară ajutorul. Îl numeau doctorul mânăstirii şi veneau la el ca la ultimul liman.