O lume născută între marile culturi şi civilizatii occidentale şi orientale, dar care şi-a pastrat până în măduva oaselor esenţa românească. Astăzi ne întoarcem în fascinantele locuri ale Maramureşului, care parcă are tot timpul ceva de arătat.
Horinca e mândria fiecărui moroşan. Descreţeşte frunţile, leagă prietenii şi înviorează suflete. Păşim alături de gazde în curtea unei case vechi de 400 de ani. Iarba proaspăt cosită şi mirosul de lemn ne întorc în timp, la simplitatea vieţii de odinioară.
Încărcate de simboluri, secretele caselor din Maramureş stau ascunse în grinda de sus, după care oamenii îşi aranjau obiectele în casă. În dreapta se puneau intotdeauna patul, lada de zestre şi covoarele.
Femeile aveau secretul lor: extrăgeau culori din plante si coajă de copac. Barbaţii ciopleau în lemn de la blide, linguri şi obiecte de mobilier, până la case şi biserici. Piesa de rezistenţă era poarta, cu funia rasucită, soarele sau pomul vieţii încrustate pe ea. Simbolurile protejau casa de duhurile rele. Obiceiurile de găsire a ursitului, de alungat duhuri rele sau cele pentru recoltă bogată erau sfinte. Iar când se îmbinau cu buna dispoziţie, jocul şi „horitul”, spectacolul era desăvârşit.
Duminica, obiceiurile lumeşti îngenuncheau în faţa slujbei de la biserică. Bărbaţii se îmbrăcau în cămăşi şi gatii albe, cu chimir lat şi pieptar din piele brodată, iar femeile purtau cămăşi albe brodate cu zadii în dungi ce le acopereau poalele.
Clopotele unei biserici bat de mai bine de patru sute de ani. Stâlpii grei de brad sau stejar, sculptaţi manual şi acoperiti de şindrilă, se prelungesc spre cer cu turnurile lor înalte. Şi ai senzaţia că eşti mai aproape de Dumnezeu. Mai aproape de linişte şi de un echilibru prin care moroşenii ne-au demonstrat că bucuriile vieţii le găsim în lucrurile simple.
