A fost prima femeie care a reprezentat România la o Olimpiadă internaţională, aceeaşi femeie care a luat de 5 ori titlul de campioană naţional şi care a renuntat sa concureze doar după ce fiica ei a câştigat acelaşi titlu.
Aşa se face că doua femei, mama si fiica, Maria Popp De Lemeny si Romica Popp Dâmboianu sunt sportivele de glorie ale secolului trecut şi reprezintă un simbol şi o mărturie a performanţei pe gheaţă.
Reporterii Realităţii vă prezintă povestea unor destine care au trăit ceea ce copiii noştri vor citi doar în cărţile de istorie. O poveste, pe alocuri cutremurătoare, a unei fiice care a trăit cea mai frumoasă parte a vieţii sale pentru a întregi visul de glorie al mamei sale.
Un reportaj semnal Alexandra Tenea, imagine Horia Russu.
În 1936 Europa vedea primele imagini televizate de la o Olimpiadă Sportivă. ...In acelasi an, o românca avea să fie prima femeie participantă la Olimpiada de iarnă din partea ţării noastre.
Maria Popp De Lemeny era o tânără de care auzise toată România.
MARIA POPP de LEMENY a fost una dintre cele mai ambiţioase femei din România. Cu o dorinţă imensă de-a învăţa şi de-a încerca să facă o schimbare în lumea din care venea. Într-o lume în care doar bărbaţi mergeau la şcoală , ea a plecat la Universitate la Viena.
La Braşov, la început de secol 20 toată lumea bună mergea la patinoar la bal mascat. Sub Tâmpa iernile erau bogate în zăpadă iar gheaţa patinoarului era... oglindă până la finalul lui martie.
Mama Romicăi a fost primul nume cu adevărat important în patinajul românesc. Gazeta Transilvaniei din martie 1913 scria: „O patinatoare distinsă, română. Din Viena ni se scrie că la mitingul de patinaj, a obţinut primul premiu domnişoara Miti de Lemeny din Braşov.“
Maria Popp De Lemeny a înţeles să facă patinaj cu aceeaşi ambiţie cu care şi-a dorit să fie prima româncă absolventă de facultate. La Viena, în Austria, în Germania sau în Elveţia ea mergea la antrenamente sau pentru a admira alţi sportivi ai lumii.
Maria Popp a câştigat de cinci ori tilul de campion naţional la patinaj artistic.
Un vis la care şi Romica şi mama ei aveau să contribuie cu toată fiinţa lor. Cu sute de ore de antrenament, cu dăruire şi ambiţie.
Mama şi fiica se trezeau la 6 dimineaţa pentru că doar atunci găseau patinoarul liber pentru închiriere, iar seara mergeau la alte antrenamente.
Nu doar patinatorii întâmpinau probleme în acele vremuri, ci şi administratorii patinoarelor care trebuiau să le pregătească de concurs.
Astfel, iernile treceau repede în oraşul de sub Tampa iar patinatoarele noastre de poveste scriau împreună istorie pentru sportul românesc.
Practic, în aceaşi zi, atât mama cât şi fiica s-au întors acasă cu un titlu de campioană. Câţiva ani mai târziu concurau amândouă în aceaşi competiţie pe gheaţă, la Lacul Roşu. A fost momentul în care mama s-a retras din competiţii pentru că şi-a văzut visul împlinit: fiica ei primea în concurs nota maximă pentru un patinator.
Romica îşi trăia visul cu ochii, şi nu doar pe al ei, ci şi pe al mamei sale, care o susţinea îndeaproape. În iarna din 1942, campionatele naţionale aveau să fie reluate.
Cu o luciditate fantastică femeia povesteşte şi azi momentul în care visul şi aripile i s-au frânt.
Abia după cinci ore a primit primul ajutor, iar seara târziu a ajuns în sala de operaţie care o aştepta la Braşov. Pierduse deja prea mult sânge, iar pentru piciorul ei... era deja prea târziu.
Din cea mai cumplită experienţă a vieţii, Romica a ieşit tot cu fruntea sus, ba chiar s-a întors pe gheaţă.
După ce i-a fost amputat piciorul n-a mai mers la Viena decât la doctor, însă chiar şi aşa viaţa ei a luat altă întorsătură.
La 24 de ani, fără un picior, Romica începea o nouă viaţă.
Azi la 94, zâmbeşte ca la 24 şi e recunoscătoare pentru toate câte a trăit.
Are însă 3 băieţi şi 4 nepoţi şi atât de multe amintiri că ar putea să scrie un roman.
Şi ca şi cum tot ceea ce v-am povestit până acum, n-ar fi fost de ajuns, doamna Dâmboianu ne-a dovedit chiar și nouă ce înseamnă să ai voință. Chiar în timpul realizării acestui reportaj. Ne-a aşteptat cu sufletul la gură ca să ne însoţească... la patinoar.
Pe patinoarul olimpic inaugurat de curând la Braşov Romica se simte în al nouălea cer. E fericită să vadă cum se oglindesc patinatorii în gheaţa perfectă şi îşi aminteşte de clipele în care ea doar putea să viseze că va avea și Braşovul, vreodată, un patinoar ca acela de la Viena unde o ducea mama la antrenamente.
Astăzi Romica le observă pe fete cu aceeaşi vigilenţă cu care a și arbitrat, ani de-a rândul. N-a stat niciodată departe de gheaţă şi nu poate nici acum să privească spectacolul doar de pe margine.
De la patinoarul olimpic, o luam la pas pe sub Tâmpa şi ne întoarcem parcă în timp, la patinoarul de la baza Olimpia. E locul în care Romica a concurat... pentru prima dată.
Şi atunci dar şi acum, numele Romica Popp impune admiraţie şi respect. La Societatea de Patinaj, azi ne întâmpină doar un singur om, fostul campion la patinaj viteză Ernest Ulrich.
Cei doi patinatori au multe amintiri frumoase de povestit, despre vremurile lor de glorie. Prezentul însă le pare că poartă în el şi semnele neputinţei.
Aşadar, România de azi nu se laudă cu prea mulţi paşi înainte. E la nivelul de acum un secol, când mama Romicăi era singura reprezentantă la Olimpiadă.
Pe patinoarul de sub Tâmpa nu se mai antrenează azi niciun sportiv. Acum vin aici doar bunici cu nepoţii lor iar liniştea de la baza muntelui e uşor apăsătoare.
În ciuda unei realităţi descurajante pe care o trăieşte astăzi sportul românesc, anul trecut, la Braşov a avut loc Festivalul Olimpic de Tineret. Un moment pe care Romica n-ar fi crezut că mai apucă să-l trăiască.
Aşa se face că România a apărut iar pe harta lumii, ca un loc care încă mai preţuieşte sporturile de iarnă, şi care încă păstrează vie o istorie care ne face mare cinste în lumea întreagă.
Astfel, şi Romica Popp Dâmboianu a trăit o ultimă mândrie purtând flacăra olimpica sub steagul României.
