Printre cei mai proeminenţi artişti care au proiectat războiul cu pensula pe şevalet s-au numărat Pablo Picasso, Salvador Dalí şi Joan Miró care au reuşit să păstreze vie memoria ororilor războiului. Arta spaniolă a încercat acum să contribuie la reducerea decalajului dintre gândirea politică şi acţiunea politică.
Un război evadat parcă din imaginaţia lui Kafka
O cicatrice adâncă a fost lăsată în istoria Europei de Războiul Civil spaniol care a menţinut timp de trei ani o stare de teroare, distrugeri şi persecuţii. În vara anului 1936 a început distrugerea unei naţiuni. Natura ideologică a confruntărilor a făcut ca nimeni să nu fie lăsat în afară, toţi erau participanţi activi, toţi se opuneau cuiva – iar uneori acel cineva putea fi mamă, tată, prieten sau vecin. În lupta unei naţiuni împotriva ei înseşi au dispărut jumătate de milion de oameni, iar jertfa lor a acţionat ca un stimul pentru artiştii spanioli suprarealişti. Interesul acestora s-a centrat, în special, pe portretizarea ideologiilor politice, a iluziilor servite de doctrine, a idealismului social şi a noilor tehnologii militare, dar şi pe speranţele şi disperarea participanţilor în acest război kafkian.
Spania polarizată politic, împărţită în naţionalişti şi republicani – cei din urmă susţinuţi de socialşti, separatişti, artişti sau intelectuali – aceasta a inspirat mişcarea suprarealistă din prima jumătate a secolului XX.
Războiul civil suprarealist
Arta suprarealistă „a evoluat şi a funcţionat” în aşa fel încât „se pot face corelări între consistenţele sale stilistice şi sălbaticele sale schimbări politice”. Dalí considera că suprarealismul este „oribila metaforă a anihilării fizice a vieţii”.
Operele suprarealiste ale pictorilor andaluzi Dalí şi Picasso au devenit simboluri ale abordării satirice a războiului, devenind şi un canal de propagare a informaţiilor privind evenimentele paralizante ce cuprinseseră ţara. Deşi cei doi artişti au avut noţiuni diferite ale suprarealismului, ambii au reuşit să portretizeze războiul într-o manieră grotescă, de neînţeles, violentă şi îndrăzneaţă, suprizând coerent şi precis războiul civil ce le-a furat prietenii şi liniştea casei, distorsionând percepţiile asupra realităţii.
Arta suprarealistă spaniolă a devenit emblematică pentru Războiul Civil, precum şi pentru orientarea sa de stânga şi pentru republică. Înainte de izbucnirea războiului, operele suprarealiştilor erau considerate o glumă la adresa artei, pentru ca în anii 1930 să captiveze din ce în ce mai mult public. Aceasta arată şi interconectarea profundă dintre evoluţiile politice şi culturale din Spania anilor 1930. Arhitecţi precum Alphonse Laurencic s-au inspirat din lucrările complexe ale lui Dalí, Kandinsky sau Klee pentru a inventa o formă de tortură „psihotehnică” regăsită în închisorile şi celulele de tortură din Barcelona şi nu numai, construite în 1938. Jose Millicua considera că folosind proprietăţile psihologice ale culorilor şi ale abstracţiunilor geometrice, Laurencic a reuşit să realizeze un adevărat iad capabil să distorsioneze psihicul şi să tulbure mental victima, astfel conectând cultura şi arta cu guvernul militar.
Construcţie moale cu fasole fiartă (Premoniţie a Războiului Civil)
Deşi Dalí a rămas fidel crezului său de a rămâne apolitic, realităţile oferite de războiul civil l-au determinat să nu privească războiul aşa cum ar privi un entomologist furnicile şi greierii, ci să se implice activ. Pierderea prietenului său apropiat, poetul şi dramaturgul Federico García Lorca, ucis de miliţia naţionalistă în 1936, l-a afectat puternic pe Dalí.
„Construcţie moale cu fasole fiartă (Premoniţie a Războiului Civil)” a fost pictată de Dalí în 1936, ilustrând ceea ce pictorul considera că se va întâmpla în timpul războiului civil. Formele groteşti arată clar poziţia autorului faţă de război. Omul se află într-o stare de autodistrugere: nu numai că este diform, dar pare că diferite părţi ale corpului se strangulează reciproc. Faţa macabră a omului este o referinţă la legenda mitologică a lui Saturn care îşi devorează copiii. Dalí spunea că este portretizat „un mare corp uman ce se rupe în excrescenţe monstruoase de braţe şi picioare, sfâşiindu-se unul pe altul într-un delir de autostrangulare”.
Pictura este completată cu alte elemente care contribuie la starea de anxietate transmisă: părţi ale corpului disfuncţionale sunt împrăştiate în partea de jos. Fasolea fiartă menţionată în titlu era într-adevăr folosită în bucătăria spaniolă, dar Dalí se foloseşte de această corelaţie pentru a crea un sentiment general al morţii prin memoria olfactivă. Este cunoscut că în Spania mirosul dat de fasolea fiartă lăsa o urmă de miros de tămâie, de trupuri de preoţi arse. Cutia dreptunghiulară din josul picturii pare să poată susţină omul perfect, însă nu poate face asta, fiind în depărtare, inaccesibilă - aceasta fiind o alegorie la faptul că în trecut Spania a avut un centru puternic ce a reuşit să păstreze balanţa politică şi socială şi să prevină izbucnirea unor revolte, însă în 1936 acel centru era doar o amintire, iar războiul era inevitabil. Totuşi, nu există o explicaţie sigură cu privire la prezenţa cutiei, dar aşa cum spunea Dalí însuşi „doar pentru că nu ştiu semnificaţia artei mele, asta nu înseamnă că nu are nicio semnificaţie”.
