La numai câţiva paşi de malul Dunării, pe strada Dogăriei din Galaţi (arteră care, în perioada interbelică, râvnea la rangul de cea mai importantă stradă comercială din România – aici se făceau marile afaceri cu lemn, cereale şi vin ale Europei), o clădire impunătoare, dar aflată în paragină, atrage atenţia oricărui trecător: este fosta mare fabrică de paste făinoase şi biscuiţi „Ludwig Josiek“ (sau „Dunăreana“, cum o ştiu contemporanii, pe denumirea dată în perioada comunistă).
Cu o suprafaţă desfăşurată de aproape un hectar, întinsă pe trei niveluri (la momentul construirii era cea mai mare clădire din oraşul Galaţi, ca suprafaţă totală) imobilul domină şi în zilele noastre zona de case „alintată“ de gălăţeni, mai în glumă, mai în serios, „Broscăria“.
Nu de alta, dar, până în urmă cu câteva decenii, când în zonă s-a montat canalizarea, ploile şi apele Dunării transformau deseori zona într-o imensă mlaştină plină de mizerie, de ţânţari şi de broaşte.
Având în vedere trecutul sumbru, nu mai pare deloc întâmplător, deci, că acum vreo două secole marinarii englezi mereu în căutare de cârciumi, lupanare şi scandaluri i-au zis „Bad Line“, poreclă care s-a convertit, odată cu trecerea timpului, în „Bădălan”, nume sub care figurează actualmente cartierul.
Însă fabrica lui Ludwig Josiek a fost mai mereu ferită de necazuri acvatice, căci prin proiect terenul a fost înălţat cu doi metri faţă de restul proprietăţilor, într-un efort uriaş de logistică, dat fiind că în acea vreme (construcţia a început pe la 1888) se muncea doar cu carul tras de boi în transporturi.
O fabrică unicat în România vreme de 18 ani
După cum scrie istoricul gălăţean Tudose Tatu în lucrarea „Istoria trudită a fabricilor uitate“, apărută la Galaţi în anul 2008, ca un efort al autorului şi al Patronatului IMM-urilor din Galaţi, fabrica de paste făinoase a lui Ludwig Josiek (care se pare că era ceh la origine, deşi sunt şi unele informaţii că ar fi fost de origine evreiască) a fost înfiinţată în 1890.
E drept, există şi surse, mai precis un buletin al industriilor sprijinite de stat – un soi de tabel de subvenţii ‒ din 1903, care indică faptul că fabrica s-ar fi autorizat pentru producţie de-abia prin 1893, însă nu anul înfiinţării este chiar atât de important, cât faptul că, până în 1908, stabilimentul industrial al lui Ludwig Josiek era singurul astfel de obiectiv din România.
Caracterul unicat îi era conferit de linia de fabricaţie semi-autoatizată, care asigura un flux de producţie asemănător cu cel din fabricile de acum (după modelul linie de fabricaţie), toate utilajele fiind produse de firme germane de mare prestigiu în acele vremuri: Gierner&Scheffus, Erner-Pfeiderer, Cannstadt, Esslingen, Tenbrink etc. Era un lucru absolut special, căci în acea vreme peste 80% din producţia europeană de paste făinoase se baza pe muncă manuală în mici ateliere.
Ce producea
Biscuiţi „Carol“, marfă de export Din 1893, când se cunosc primele cifre legate de producţie, şi până la 1898, înregistrările tranzacţiilor comerciale ale fabricii lui Josiek au cunoscut o dinamică spectaculoasă, crescând de aproape zece ori. Aproximativ 50% din producţie avea cumpărători străini, adică se exporta. Se produceau următoarele paste făinoase (am păstrat denumirea comercială din registrele acelor timpuri): macaroane pline şi găurite de toate grosimile, fidea albă şi galbenă, spaghete, tăiţei, lazane, lazanete, coroane, cuşcuş, pene, orzişor, steluţe, litere, seminţe, regate, peticele.
Până la 1899, produsele erau vândute, luând ca reper contractele păstrate în arhive, în toată România, în Transilvania, în Bulgaria, Turcia şi Olanda. Între 1900 şi 1908, fabrica lui Ludwig Josiek este deseori lăudată de presă pentru faptul că reuşeşte ceea ce românii încă mai visau: prelucra materiile prime româneşti, făină, zahăr, ouă, unt, lapte şerbeturi de fructe, ciocolată etc., pentru a vinde marfa prelucrată la export. Însă prima recunoaştere a performanţelor vine încă din 1894, atunci când pastele lui Josiek obţin medalia de aur la Expoziţia Cooperatistă organizată la Bucureşti. În acelaşi an se consemnează şi înfiinţarea, într-o anexă a fabricii de la aceaşi adresă, a atelierul de „biscuiţi englezeşti şi franţuzeşti“. Evident, totul cu utilaje automate de ultimă generaţie, maşina care producea biscuiţii fiind germană, de la producătorul „Gierner &Scheffus-Hamburg“.Comenzile se expediau direct, iar producţia, în anii bun, era de 280.000 kilograme, fiind evaluată la 140.000 de lei.
1989, sfârşitul
Privatizarea de după 1989 i-a pus însă capac. Intrată în posesia unor afacerişti de carton, care au reuşit în doar un deceniu să falimenteze şi să desfiinţeze toată industria alimentară a Galaţiului: fabricile de pâine Galmopan, morile, fabrica de lapte Galacta, fabrica de îngheţată samd, fosta fabrică Ludwig Josiek, cândva mândria României, a fost închisă în urmă cu un deceniu şi a devenit o clădire oarecare, mare, tristă şi inutilă, aflată în portofoliul unei agenţii imobiliare, după care a devenit proprietatea unei autogări, care a făcut în curte un garaj. Apoi, autogara a dat faliment, lăsând în urmă – monumente ale tranziţiei ‒ câteva autobuze prăbuşite.
