Dificultatea de a obține informații corecte de la mediile publice vine din tontoroiul jucat atât de TVR, cât și de Radioul public: când e vorba de salarii și beneficii, atunci se declară autorități autonome (de exemplu, tăierea salariilor cu 25% din 2010, operată în sistemul bugetar, nu li s-a aplicat); când cer ajutor, atunci se consideră unități de stat. Legea 41/1994 de organizare și funcționare a SRR și SRTV sporește ambiguitatea, permițând scurgerea banilor prin aceste fisuri în buzunarele celor de la butoane.
Într-o măsură, situația seamănă cu aceea din sistemul academic, unde autonomia universitară este utilizată pentru a-i îmbogăți pe unii șefi cu găștile din jurul lor, dar banii se cer de la minister. Pe fondul crizei economice a Televiziunii publice, echipa de zgomote și publicitatea (răs)plătită a SRR au acreditat imaginea unei instituții media profitabile, moderne și fără prihană.
Numai că, atunci când s-au solicitat informații în baza Legii 544/2001 a accesului la informația publică, conducerea a refuzat, argumentând că SRR nu este instituție publică. De exemplu, Federația Română a Jurnaliștilor MediaSind a trebuit să apeleze la justiție pentru a afla sumele cheltuite de SRR cu diverse case de avocatură în procese cu propriii angajați (cazul sindicalistului Adrian Moise e de notorietate), deși are serviciu juridic în organigramă.
Curtea de Apel București a obligat SRR, printr-o sentință din iunie 2016, să dezvăluie date financiare din contractele de asistență juridică, fiind „un serviciu public autonom de interes naţional care beneficiază de finanţare de la bugetul de stat“. Așa s-a aflat că s-au cheltuit sute de mii de lei pe lângă lege, fiindcă Ordonanţa Guvernului nr. 26/2012 interzice autorităţilor şi instituţiilor publice să externalizeze serviciile dacă au în componenţă un compartiment juridic.
