Toată povestea a început în 1994. De când di Stigliano a confirmat existenţa celor două "maşinării anatomice" (nume dat cadavrelor de însuşi creatorul lor, prin 1763), acestea nu şi-au mai schimbat nimic din aspect. Sunt păstrate în două vitrine ovale, în subsolul capelei, la dispoziţia curioşilor care doresc să contemple acest spectacol dezgustător.
Despre felul în care prinţul Raimondo di Sangro a pietrificat venele celor două corpuri s-au lansat foarte multe ipoteze. La vremea aceea, se afirma că victimele erau doi dintre servitorii prinţului, pe care acesta îi sacrificase, pentru a face experienţe pe ei. Au existat însă şi sceptici, care s-au îndoit că un asemenea gânditor şi nobil ilustru ar fi putut să comită asemenea atrocităţi.
Prinţul Raimondo provenea dintr-o familie foarte aplecată asupra ezoterismului şi a practicilor oculte hinduse. Cunoscând foarte bine lumea complexă a alchimiei, el a început să facă experienţe de palingenezie. La fel ca şi obţinerea pietrei filozofale, palingenezia este unul dintre marile vise dintotdeauna ale alchimiştilor: să facă să renască din cenuşă fiinţe omeneşti, animale sau plante.
Pentru a nu fi acuzat de necromanţie, di Sangro păstrează secretul asupra incursiunilor sale în cimitire sau în cripta familială, care au drept scop obţinerea materiei prime necesare obscurelor sale cercetări, întreprinse în laboratorul palatului Sangro.
Dacă ar fi să ne ghidăm după o legendă locală, primele rezultate palingenezice satisfăcătoare le-a obţinut prin 1754, când, încercând să calcineze nişte oase omeneşti, a spart din greşeală un flacon cu cenuşă în apropierea cuptorului. La câteva secunde după ce conţinutul flaconului s-a răspândit, di Sangro şi ajutorul său, pe nume Origlia, au văzut, uluiţi, un bărbat de vârstă mijlocie, complet dezbrăcat, care a apărut din cenuşă. Imaginea s-a volatilizat însă în câteva clipe.
Acest succes efemer nu i-a mai reuşit niciodată nobilului alchimist, dar l-a mobilizat în cercetările sale. Din 1760, el s-a consacrat definitiv studiului palingeneziei, beneficiind şi de ajutorul inestimabil al unuia dintre cei mai cunoscuţi medici anatomişti ai epocii, Giuseppe Salerno. Împreună, au reuşit să construiască cele două "maşinării anatomice" care au rămas până în zilele noastre.
Observate mai de aproape, cele două trupuri pietrificate se remarcă prin faptul că sunt două corpuri de sex opus. Cel mai mic dintre ele, care stă în poziţie normală, şi-a conservat testiculele, pe când celălalt, care este fără îndoială cel al unei femei, are inima foarte dilatată şi ochii perfect intacţi, scrie formula-as.ro. Dilatarea inimii şi poziţia braţelor arată că femeia a murit în timpul unui efort fizic foarte mare. Poate în timpul unei naşteri. Câţiva medici care au studiat cu atenţie corpul cred că această femeie, pentru a-şi uşura durerile naşterii, s-a agăţat de marginea patului cu una dintre mâini, murind în timp ce încerca să nască.
Această explicaţie comportă o mare lacună: dacă di Sangro a realizat experienţa pe un cadavru, cum a procedat? Cum a putut pietrifica mii de vene şi vinişoare, adesea de subţirimi milimetrice? Răspunsul este terifiant: procesul de pietrificare nu s-a putut realiza decât în urma injectării unui produs necunoscut, răspândit în tot organismul. Cu alte cuvinte: victimele au fost vii, inima lor a răspândit în întreg corpul soluţia pietrificatoare. Pentru a evita orice acuzare de asasinat, prinţul Raimondo a extirpat stomacurile celor două corpuri, împiedicând identificarea metodelor sale foarte puţin ortodoxe, dar un text bizar, publicat în timpul vieţii prinţului, prin 1766, intitulat "Notă scurtă asupra a ceea ce se vede în casa principelui de Sansevero, D. Raimondo di Sangro, în oraşul Napoli", afirmă că în esofagul şi în inima femeii se puteau observa semne evidente de otrăvire prin înghiţirea de substanţe toxice.
