Se pare că mulți dintre călăii din Evul Mediu erau foști criminali. Această sarcină era atât de nedorită încât singura cale de a găsi oameni dispuși să o ducă la îndeplinire era forțarea sau plasarea ei pe umerii unei persoane care urma să fie și ea executată.
În țările scandinave, călăilor li se tăia o ureche (uneori chiar ambele) sau li se făcea un semn pe trup, pentru a fi mai ușor identificați de public. Un fragment din cartea „Boddel og Galgefugl”, scrisă de Hugo Mathiessen, arată cel mai bine această practică.
„În anul 1470, un biet hoț stătea la piciorul spânzurătorii în orașul suedez Arboga și aștepta să fie spânnzurat”, arăta Mathiessen. „Publicul care participa la spectacol a avut milă față de păcătos și când el, pentru a-și salva gâtul, s-a oferit să devină călăul orașului, au fost de acord. A fost scuzat și fierul roșu și fierbinte a fost folosit pentru a-i marca corpul atât cu semnul de hoț, cât și cu cel de călău”.
În Germania, lucrurile stăteau diferit însă. În anii 1600, rolul de călău cădea pe umerii celui mai în vârstă bărbat înrudit cu cel care avea să fie ucis. Tocmai de aceea, mulți oameni evitau pe cât posibil să ajungă călăi (iar credința generală că o asemenea ocupație presupune să fie blestemat pentru eternitate în viața de apoi nu ajuta nici ea – excepție făceau călăii din Franța, care erau absolviți oficial de biserică de păcatele comise în timpul slujbei).
Călăii erau însă adeseori izolați. De multe ori, erau forțați să locuiască în case din afara orașului, iar când asta nu se putea, erau plasați lângă latrine publice, centre de leproși sau bordeluri. De asemenea, nu li se permitea să intre în biserici, cârciumi și băi comunale. Cu alte cuvinte, deși pe vremuri meseria de călău era considerată esențială pentru a menține societatea civilizată, cei care ajungeau să o aibă erau izolați în mod voit.
Sursă info: Playtech
