Prin conținutul normativ această lege cuprinde dispoziții contrare normelor și principiilor constituționale consacrate de art. 1 alin. (5), art. 21, art. 124 alin. (3), art. 147 alin. (4) și de art. 148 alin. (2) și (4), se arată în sesizarea președintelui.
”1. Art. I pct. 6 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator încalcă art. 1 alin. (5) din Constituție.
Art. I pct. 6 din legea criticată prevede completarea art. 18 din Legea nr. 192/2006 cu un nou alineat, potrivit căruia: 'Consiliul de mediere înființează Institutul de formare continuă, în vederea creșterii calității pregătirii profesionale continue a mediatorilor autorizați'.
În primul rând, norma nu precizează statutul juridic al acestei entități, nefiind clar care sunt dispozițiile aplicabile acestuia. În al doilea rând, este neclar dacă formarea profesională a mediatorilor va fi asigurată doar de această entitate sau rolul său va fi unul complementar celorlalți furnizori de formare profesională prevăzuți la art. 9 alin. (1) din lege, potrivit căruia: 'Formarea profesională a mediatorilor se asigură prin cursuri de formare profesională organizate de către furnizorii de formare și de către instituțiile de învățământ superior acreditate'.
Aceste neclarități privind statutul juridic al Institutului de formare continuă, respectiv raportul dintre acesta și ceilalți furnizori de formare profesională prevăzuți deja de dispozițiile Legii nr. 192/2006 generează o neclaritate în aplicare, contrar exigențelor de calitate a legii prevăzute de art. 1 alin. (5) din Constituție.
2. Art. I pct. 10 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator încalcă art. 147 alin. (4) din Constituție
Potrivit alin. (21) al art. 43 din Legea nr. 192/2006, părțile 'vor încerca soluționarea litigiului prin mediere' în cazurile prevăzute de art. 601 din lege. Forma aflată în vigoare precizează că 'în procesele și cererile în materie civilă și comercială, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, părțile pot încerca soluționarea litigiului prin mediere'.
Apreciem că modificarea adusă textului de lege încalcă dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituție. Prin Decizia nr. 266/2014, Curtea Constituțională a arătat că 'art. 601 din Legea nr. 192/2006 trebuie privit din prisma efectelor declarării ca neconstituționale a prevederilor art. 2 alin. (1) și (12) din Legea nr. 192/2006. Astfel, în cazul în care părțile vor opta pentru mediere, în scopul rezolvării diferendelor existente între ele, acestea se vor prezenta la ședința de informare cu privire la avantajele medierii doar în situația în care vor considera necesară participarea la o astfel de ședință, pentru informații și lămuriri cu privire la avantajele medierii. (...) Participarea la ședința de informare nu va mai reprezenta însă o obligație pentru părți, ci o opțiune voluntară a persoanelor interesate să recurgă la o asemenea metodă alternativă, facultativă, de soluționare a conflictelor. Așa fiind, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 601 din Legea nr. 192/2006 este neîntemeiată'.
Astfel, prin această decizie Curtea a reținut că în toate cazurile prevăzute de art. 601 din lege, participarea părților nu trebuie să reprezinte o obligație, ci o opțiune voluntară a părților. Prin urmare, dispozițiile imperative 'vor încerca soluționarea litigiului prin mediere' încalcă jurisprudența Curții Constituționale amintită, aducând atingere dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție.
3. Art. I pct. 12 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator încalcă art. 1 alin. (5) din Constituție
Potrivit dispozițiilor introduse prin art. I pct. 12 din legea criticată, 'acordul de mediere verificat și atestat de către avocații părților, de către notarul public sau de către un avocat sau notar public ales de mediator cu acordul părților, este titlu executoriu'. În prezent, acordul de mediere autentificat de către un notar, reprezintă titlu executoriu. În privința înscrisurilor sub semnătură privată, art. 641 din Codul de procedură civilă arată că 'înscrisurile sub semnătură privată sunt titluri executorii, numai dacă sunt înregistrate în registrele publice, în cazurile și condițiile anume prevăzute de lege'. Din această perspectivă, apreciem că necorelarea celor două dispoziții atrage neclaritatea dispozițiilor art. I pct. 12 din legea criticată cu atât mai mult cu cât Legea nr. 192/2006 nu prevede un registru public pentru respectarea dispozițiilor art. 641 din Codul de procedură civilă.
În plus, pe lângă această procedură, art. 59 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 reglementează și posibilitatea părților de a solicita instanței încuviințarea înțelegerii părților printr-o hotărâre care reprezintă, de asemenea, un titlu executoriu. Într-o astfel de situație, nu este clar dacă cele două proceduri reglementate pentru obținerea unui titlu executoriu reprezintă posibilități alternative sau dacă solicitarea adresată instanței este condiționată de parcurgerea procedurii instituite prin art. I pct. 12 din legea criticată.
Față de cele arătate, considerăm că dispozițiile introduse prin art. I pct. 12 sunt neclare și lipsite de previzibilitate și, prin aceasta, contravin art. 1 alin. (5) în dimensiunea sa referitoare la calitatea legii, astfel cum aceasta a fost dezvoltată în jurisprudența Curții Constituționale.
4. Art. I pct. 21 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator încalcă art. 21, art. 124 alin. (3) și art. 148 alin. (2) și (4) din Constituție
La art. I pct. 21 din legea dedusă controlului de constituționalitate se introduc două noi articole, art. 76 și 77. Potrivit art. 76, judecătorul, în baza rolului activ, aplicând dispozițiile art. 227 din Codul de procedură civilă, dispune trimiterea părților la mediere, în cauzele ce pot face, potrivit legii, obiect al medierii, și care se află pe rolul primei instanțe de judecată de mai mult de 18 luni de la învestirea acesteia, fără a fi soluționate, exceptând cauzele în care acestea au încercat soluționarea prin mediere.
În primul rând, prin această normă cu caracter imperativ, părțile sunt plasate în afara cadrului procesual, fiind obligate ca, în cauzele precizate mai sus, să parcurgă procedura medierii, ceea ce constituie o îngrădire a accesului liber la justiție stabilit de art. 21 din Constituție. Chiar dacă modificările aduse Legii nr. 192/2006 nu prevăd o sancțiune pentru neparcurgerea procedurii medierii (spre deosebire de situația în care a fost pronunțată Decizia nr. 266/2014, când neparticiparea la ședința de informare privind avantajele medierii atrăgea inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată), totuși norma imperativă referitoare la dispunerea trimiterii părților la mediere determină suspendarea litigiului în cauză. Acest lucru obligă părțile să urmeze procedura de mediere, în detrimentul continuării procesului în fața instanței, aspect ce aduce atingere accesului la justiție, prevăzut de art. 21 din Legea fundamentală.
De asemenea, obligativitatea trimiterii cauzei de către judecător pentru mediere în cauzele care nu au fost soluționate în termen de 18 luni de la înregistrare reprezintă o modalitate de temporizare a procedurii judiciare, contrară dispozițiilor constituționale referitoare la dreptul la un proces echitabil sub aspectul duratei rezonabile a unui proces, reglementat de art. 21 alin. (3) din Constituție.
În al doilea rând, considerăm că această normă intră în contradicție cu prevederile art. 227 din Codul de procedură civilă, care prevede că judecătorul poate invita părțile să participe la mediere și recomandă acestora să recurgă la procedura medierii precizând, totodată, faptul că medierea nu este obligatorie pentru părți.
În același sens, sunt și dispozițiile art. 5 din Directiva 2008/52/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 mai 2008 privind anumite aspecte ale medierii în materie civilă și comercială potrivit cărora instanța poate invita părțile să recurgă la mediere pentru a soluționa litigiul, atunci când este cazul și având în vedere toate circumstanțele cazului respectiv. Instanța poate, de asemenea, invita părțile să participe la o sesiune de informare privind recurgerea la mediere dacă astfel de sesiuni sunt organizate și sunt ușor accesibile. Mai mult de atât, în preambulul acestei Directive se precizează că medierea ar trebui să constituie o procedură voluntară în sensul că părțile sunt ele însele responsabile de procedură și o pot organiza după cum doresc și încheia în orice moment. Or, spre deosebire de textul directivei, constatăm că dispozițiile art. 76 nu fac trimitere la posibilitatea aprecierii judecătorului și nici la evaluarea tuturor circumstanțelor cazului respectiv, contrar textului art. 5 alin. (1) din actul european anterior menționat. Astfel, dispozițiile art. 76 din legea criticată aduc atingere și dispozițiilor constituționale ale art. 148 alin. (2) și (4).
În al treilea rând, la art. 76 din legea criticată se instituie o obligație în sarcina judecătorului de a dispune trimiterea părților la mediere. Subliniem că art. 124 alin. (3) din Constituție referitor la independența judecătorilor presupune că judecătorul, în cadrul unui proces, își exercită atribuțiile potrivit legii, cu obiectivitate și echilibru de la caz la caz, astfel încât acesta să fie singurul în măsură să hotărască asupra unei eventuale decizii cu privire la conduita părților pe parcursul desfășurării procesului. Prin instituirea unei asemenea obligații în sarcina judecătorului de a dispune trimiterea părților la mediere, considerăm că este eliminată posibilitatea judecătorului de a evalua circumstanțele cauzei și de a aprecia când anume este necesară o astfel de recomandare. Or, în situația de față, judecătorul este obligat să aplice în mod automat o procedură, mai precis, în acest caz judecătorului nu-i mai aparține decizia de a recomanda părților medierea.
În legătură cu principiul constituțional al independenței judecătorilor, Curtea Constituțională a precizat că atribuțiile judecătorului implică identificarea normei aplicabile, analiza conținutului său și o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, astfel încât legiuitorul aflat în imposibilitate de a prevedea toate situațiile juridice lasă judecătorului, învestit cu puterea de a spune dreptul, o parte din inițiativă (Decizia nr. 838/2009 din 27 mai 2009). Prin introducerea acestei reglementări însă, judecătorul de caz este lipsit de această inițiativă și, prin urmare, dispozițiile art. 76 din legea criticată contravin și art. 124 alin. (3) din Legea fundamentală.
În considerarea argumentelor expuse, vă solicit să admiteți sesizarea de neconstituționalitate și să constatați că prevederile Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator sunt neconstituționale”, arată Iohannis.
