Criticul Alex Ştefănescu vrea să ajute telespectatorii români de cele mai diferite vârste şi profesii să deosebească o carte bună de una proastă într-o nouă emisiune, "Tichia de mărgăritar", difuzată duminica, pe TVR Cultural, de la ora 21.00.
Într-un interviu pentru REALITATEA.NET, Alex Ştefănescu face câteva recomandări politicienilor, dar şi românilor votanţi, înainte de alegeri.
Cum v-a venit ideea acestei emisiuni? De ce tocmai titlul Tichia de mărgăritar?
În 2005 am publicat o carte imensă (1200 de pagini format mare, 4.000.000 de semne tipografice, 1.500 de ilustraţii), Istoria literaturii române contemporane. 1941–2000, cu scopul de a salva (de la uitare) tot ceea ce e frumos în literatura română contemporană. Era la mijloc şi orgoliul de a-l continua (cronologic) pe G. Călinescu, a cărui Istorie a literaturii a apărut în 1941.
Acea carte a provocat o adevărată furtună (270 de articole despre ea, dintre care aproape 200 nefavorabile, deşi a a fost răsplătită cu Premiul Uniunii Scriitorilor şi cu Premiul Academiei). Cu banii obţinuţi pe Istorie mi-am construit o casă, dar din cauza atacurilor violente îndreptate împotriva ei (şi a mea) m-am îmbolnăvit de inimă... În sfârşit!
Ca să mă amuz şi să mă relaxez, am început să scriu şi despre cărţile proaste, publicate în flux contiuu în ultimii douăzeci de ani. (Eu primesc, de exemplu, la redacţia revistei România literară, unde lucrez, 7-8 kilograme de cărţi proaste pe zi.) Când a fost vorba să public o carte (bună) despre cărţile proaste, am organizat un concurs de titluri (la care a participat, printre alţii, şi ultrainventivul Dan C. Mihăilescu, cu zece propuneri). Concursul l-a câştigat soţia mea, Domniţa Ştefănescu, cu titlul Tichia de mărgăritar. Dar, până la urmă, când a apărut (în primăvara acestui an) la Editura Humanitas, volumul avea un titlu (inspirat) stabilit de Lidia Bodea, care conduce editura, Cum te poţi rata ca scriitor, şi un subtitlu (la fel de inspirat) stabilit de însuşi Gabriel Liiceanu, care o conduce pe Lidia Bodea, Câteva metode sigure.
În mod surprinzător, această carte, care ridiculizează scrisul a 250 de autori, a fost primită cu mult mai multă simpatie decât Istoria. Ca urmare, Daniela Zeca-Buzura, directoarea postului TVR Cultural, mi-a propus să fac şi o emisiune TV despre cărţile proaste. Cu această ocazie, am repus-o în drepturi pe soţia mea, întorcându-mă la titlul Tichia de mărgăritar.
Care este ultima carte proastă pe care ati citit-o? Aveţi un citat reprezentativ în apropiere?
Da, am chiar acum pe birou, lângă computerul la care scriu aceste răspunsuri pentru dv., volumul de versuri ( să le spunem, versuri) 1/ absenţe, publicat recent de Ara Alexandru Şişmanian. Deşi autorul este un om cultivat, lipsa de talent literar, incapacitatea – sau refuzul – de a anticipa efectul unui text asupra cititorului îl determină să scrie versuri greu inteligibile şi groteşti, unele de un irezistibil comic involuntar:
„îmi aduc piciorul spre gură ca pe un megafon cu prea multe tentacule”;
„mâna spasmodică surâde şi scoate limba ca pe o şosea pe care circulă vehicule infime de salivă şi spermă”;
„îmi întind oglinda din intestine’n amprente şi-mi schimb labirintul”;
„anusul se caţără în nacelă – ca o gânganie roşie – ultrarapidă”.
A, şi mai am aici o carte, de data aceasta de critică literară, Cronicar la Pontul Euxin de Ion Roşioru, care îi laudă în termeni bombastici pe toţi autorii despre care scrie. Iată opinia sa despre versurile mediocre ale Ameliei Stănescu: „Actul scriitural e unul sacrificial din imediata vecinătate a ritualurilor cosmice pe care le declanşează automat.”
(În treacăt fie spus, Amelia Stănescu e o fată frumoasă, după cum reiese din fotografiile de pe cărţile ei. Aşa, prin frumuseţe, ar putea, într-adevăr, să declanşeze ritualuri cosmice.)
Nu trec la întrebarea următoare formulată de dv. înainte de a transcrie şi titlul unui poem de Constantin Abăluţă din cel mai recent număr al revistei Ramuri din Craiova: Creierul meu nu duce nicăieri.
Care poate primi, în istoria dumneavoastră personală, titlul de cea mai proastă carte a tuturor timpurilor?
Nu am un control asupra întregii literaturi a lumii, din toate timpurile. Dar, referindu-mă la literatura română contemporană, sunt convins că primul loc într-un top al cărţilor proaste îl ocupă cărţile scrise de un român stabilit în străinătate, Florentin Smarandache, care pretinde în mod hilar că a inventat şi un curent literar, paradoxismul.
Din ce aţi observat – în jur, la televizor – ce citesc românii? Cum credeţi că s-au schimbat obiceiurile de lectura autohtone?
Citesc multă literatură comercială. De ce? Pentru că această literatură este insistent promovată, iar ei n-au timp sau n-au energia necesară să o evalueze pe cont propriu.
Iată însă că de când unele ziare de mare tiraj au pus în circulaţie capodopere ale literaturii universale, la preţuri, vorba reclamei, care umilesc orice concurenţă, publicul s-a reorientat spre marea literatură.
Şi noi, criticii literari, avem o vină. În loc să ne facem datoria şi să spunem despre o carte dacă merită citită sau nu (şi de ce), recurgem (nu toţi, dar mulţi dintre noi) la mistificări de genul „Actul scriitural e unul sacrificial din imediata vecinătate a ritualurilor cosmice pe care le declanşează automat.”
Se poate vorbi despre o „coelhonizare-brownizare” a cititorilor români? Care ar fi partea bună şi cea rea a unui astfel de fenomen?
Da, există şi o parte parte bună, constând într-o familiarizare a cititorilor cu marile teme ale literaturii. Paulo Coelho şi Dan Brown sunt un fel de autori de beletristică popularizată (există, de altfel, cum bine se ştie, şi autori de cărţi de ştiinţă popularizată, unii dintre ei chiar savanţi care îşi asumă şi misiunea de a propaga ştiinţa în rândurile publicului larg). Totul este ca un cititor să nu rămână la acest nivel, al unei literaturi simpliste şi senzaţionaliste, să meargă mai departe, spre Lev Tolstoi şi Milan Kundera.
Cum alegeţi cărţile pentru emisiune? Primiţi şi recomandări?
Prezint aproximativ 20 de cărţi (proaste) pe lună, pentru alegerea cărora parcurg (în fugă) aproximativ 100 de cărţi. Nu este suficient ca o carte să fie lipsită de valoare ca să fie luată în considerare la Tichia de mărgăritar. Am nevoie de cărţi ratate într-un mod expresiv, spectaculos, nu pur şi simplu de cărţi anoste, plictisitoare, care nici nu entuziasmează şi nici nu amuză. Vreau să se râdă la emisiunea mea. Dar... Deviza emisiunii este „Noi nu râdem de cineva, ci de ceva.” Cu alte cuvinte, persiflez cărţi, nu autori. M-aş bucura să aflu că autorii în cauză mi se alătură şi că râd şi ei, împreună cu mine şi cu telespectatorii, de propriile lor producţii neinspirate.
Iată şi răspunsul la a doua întrebare: nu primesc sugestii în alegerea cărţilor. Nu vreau să fiu manevrat de unii împotriva altora.
Ce carte recomandaţi cititorilor Realitatea.net? Dar politicienilor – ca să îi ajute în perioada aceasta? Şi, mai ales, ce carte recomandaţi românilor, înainte de alegeri?
Cititorilor Realitatea.net (site pentru care vă felicit sincer) le recomand orice ediţie a versurilor lui Eminescu. Da, nu vă miraţi, vă îndemn, chiar vă rog, citiţi versurile eminesciene. Citiţi-le cu atenţie, nu încordaţi de gândul că va trebui să vorbiţi despre ele la un examen, lăsaţi-vă în voia lor, respiraţi frumuseţea lor. Măcar o dată în viaţă.
Politicienilor le recomand Discursurile parlamentare ale lui Titu Maiorescu. Sunt adevărate spectacole de inteligenţă şi de luptă politică elegantă. Erau aplaudate şi de... opoziţie!
Românilor le recomand să citească o istorie a României (aceea scrisă de Florin Constantiniu sau aceea a lui Ion Bulei). Ca să nu li se mai pară că tot ce se întâmplă acum este nou şi zăpăcitor, ca să înţeleagă mai bine prezentul.
Se poate descoperi o carte proastă după copertă?
Se poate, îndeosebi în cazul editurilor care au o predilecţie pentru kitsch. Dar indiciul nu e suficient. Trebuie văzut, totuşi, şi textul.
În caz că nu vreţi să pierdeţi timpul cu asemenea experimente, urmăriţi emisiunea Tichia de mărgăritar ca să aflaţi (repede) ce cărţi nu trebuie citite!
