Conflictul de interese pur şi simplu dispărea, nu mai avea obiect. Ambii magnaţi aveau să părăsească pentru totdeauna ţara, căutându-şi refugiul şi, eventual, noi oportunităţi de afaceri în Statele Unite ale Americii. Şi, totuşi, rivalitatea dintre cei doi (acum, de fapt, foşti) mari industriaşi români nu se va risipi, ci, în mod paradoxal, înfruntarea lor se va menţine şi peste Ocean, îmbrăcând, fireşte, forme noi.
Primul a fugit din România Auschnitt (în 1946), stabilindu-se, fără probleme, la New York, pentru ca, ulterior, să obţină cu rapiditate cetăţenia americană. În schimb, în ce-l priveşte pe Malaxa, lucrurile au fost mai complicate. În ţară, el s-a bucurat, după război, de un tratament ceva mai favorabil – în comparaţie cu rivalul său – din partea comuniştilor; nu din generozitate, ci fiindcă aceştia aveau nevoie de expertiza sa.
Dându-şi, însă, seama de lipsa totală de perspective (şi cu atât mai mult cu cât dispunea la băncile din străinătate de fonduri secrete apreciabile), industriaşul a profitat de plecarea, în acelaşi an 1946, într-o delegaţie economică în străinătate şi nu s-a mai întors.
Welcome to America: cu şi fără probleme
Malaxa se va îndrepta spre SUA, unde va solicita rezidenţa permanentă, în baza procedurilor Legii americane privind persoanele strămutate. Se vor ivi, însă, piedici serioase, la care, probabil, nu se aştepta. Concret, din partea unor cercuri americane, inclusiv de presă, i se aduc acuzaţii, de care nu era deloc străin vechiul său rival Max Auschnitt, privind legăturile-reale, dar scoase din context, avute în trecut cu Mişcarea Legionară şi cu Germania nazistă, iar mai apoi cu noul regim comunist instalat la Bucureşti. Lui Malaxa se impută, de asemenea, atitudini antisemite şi, mai grav, i se reproşează, dar fără a se furniza dovezi concrete, că în cursul rebeliunii legionare din ianuarie 1941 locuinţa sa ar fi fost pusă la dispoziţia rebelilor şi că în subsolurile ei ar fi fost ucişi „mii de evrei”. E de presupus, însă, că asemenea exagerări nu au fost inspirate de Auschnitt, care era o persoană decentă, cu bun simţ, ele constituind invenţii, vădite, care nu-i aparţineau.
Făcându-se, cu această rezervă, ecoul învinuirilor ce i se puteau atribui lui Malaxa – învinuiri preluate apoi de personalităţi şi mijloace de informare în masă influente din America – Auschnitt nu putea uita că, în contextul jocurilor politice ale momentului şi în condiţiile ascensiunii ce părea de neoprit a hitlerismului în Europa, Carol al II-lea l-a sacrificat, brusc, fără niciun scrupul, deşi îi fusese, până nu demult, atât de apropiat şi profitase din plin de pe urma lui.
Auschnitt nu putea uita de procesul care i-a fost înscenat, de aruncarea sa în temniţă şi de cedarea silită a unui important pachet de acţiuni, care au ajuns în mâinile concernului „Hermann Göring“ şi ale lui Malaxa. Amărăciunea sa era uşor de înţeles.
Nixon îi sare în ajutar, „stimulat”, se zice, cu 100.000 de dolari
E o situaţie de cumpănă. Bănuielile care plutesc asupra sa îi diminuează din start lui Malaxa şansele de a i se aproba solicitarea de rezidenţă permanentă în SUA. Intervine, însă, ca „un deus ex machina“, tânărul (pe atunci) senator de California Richard Nixon, viitorul preşedinte al Americii. În 1951, acesta introduce un proiect de lege prin care să i se acorde magnatului român dreptul de şedere permanentă în SUA. În această acţiune a sa, senatorul a fost „stimulat“, cel puţin aşa afirmă cunoscutul ziarist american de investigaţii Seymour Hersh, cu un cec în valoare de 100.000 de dolari. Acelaşi ziarist susţine că o copie a cecului s-ar afla ori s-a aflat în posesia CIA. Mituirea lui Nixon cu suma amintită este dezvăluită şi în cartea americanului Anthony Summer, The Arrogance of Power: The Secret World of Richard Nixon (Aroganţa puterii: Lumea secretă a lui Richard Nixon). Proiectul de lege a întâmpinat însă obiecţii şi, ca atare, nu a putut trece.
