Despre această instituţie s-au păstrat foarte puţine detalii – şi multe dintre reprezentările pictorilor din diverse epoci sunt doar legende fanteziste. De fapt, căsătorii multiple întâlnim în diferite timpuri și părți ale lumii: de la faraonii egipteni la împărații Chinei și până la diverși lideri africani. Interesant este însă că ele se fac în ambele sensuri. În vreme ce noi cunoaştem mai mult forma poligină, sub forma haremurilor de la musulamani (toate acestea compuse din femei), trebuie spus că în mai multe regiuni din Tibetul de azi se practică căsătoriile poliandre, în care o femeie se căsătoreşte cu toţi fraţii soţului ei. Se cunoaște faptul că haremul este una dintre temele favorite ale mișcărilor feministe când se aduce vorba despre exploatarea femeilor de către bărbaţi. Totuși, astfel de exemple ca acela din Tibet – și el nu e singular – pot releva alți indicatori ce țin de stil de viață, tradiție, cultură etc.
O formă de organizare socială asemănătoare familiei
Ne vom opri de această dată doar asupra haremului ca instituție în lumea otomană. Haremul constituie, astfel, o formă de organizare socială asemănătoare familiei. Pe de altă parte, acest cuvânt face referiri și la partea „arhitecturală”, deoarece haremul constituie și așezământul specific activității pe care o semnifică, în sensul că este un adevărat complex, cu spital, dormitoare, moschei.
Fiecărui musulman religia îi dă voie să își ia patru soții, care urmează să locuiască în această parte a casei. În cazul sultanilor, pe lângă soții mai existau: concubine, cadâne și sclave, numărul lor fiind impresionat. Din acest motiv, haremul de la Topkapi, care a fost extins după incendiul din 1665, are un spital, o spălătorie, 2 moschei, chioșcuri și 300 de camere, pe lângă alte servicii, ridicându-se pe mai multe niveluri.
Sistemul de robi sau tributul de sânge
Lăsând deoparte confuziile din care mulţi au dezvoltat teorii şi materiale de propagadă – printre care acelea că haremul era închisoarea femeilor, locul unde se făceau tot felul de orgii sexuale sau, dimpotrivă, că numărului prea mare de cadâne făcea ca unele dintre ele să îmbătrânească şi să moară virgine pentru că sultanul nu avea timp de ele – haremul otoman avea o serie de reguli stricte şi clare.
El făcea parte integrantă din sistemul de robi (kul) pe care se baza întreaga societate otomană, nu doar cea a Palatului Imperial. Palatul Sultanilor era centrul guvernării statului otoman. Guvernatorii, comandanţii militari şi toţi cei care exercitau autoritatea imperială veneau din Palat şi erau servitorii/robii sultanului. În palat ei primeau o educaţie specială, după care erau numiţi în diverse funcţii de stat.
Robii datorau totul sultanului şi de aceea legăturile cu familia creştină sau de o altă religie decât cea islamică erau retezate încă de la intrarea în devşirme. Copiii erau recrutaţi la vârste fragede pentru a deveni robi ai sultanului (la 3-7 ani), doar de la familiile creştine sau de o altă religie decât cea musulmană, din toate regiunile care aparţineau exclusiv Imperiului. Ţările Române, care erau plătitoare de tribut şi vasale, nu aveau acest tribut de sânge, aşa cum se insinuează în filmul lui Sergiu Nicolaescu, „Mihai Viteazul”. În plus, dreptul de viaţă şi de moarte asupra robilor îl avea doar sultanul, nimeni altcineva. Aşadar, recrutarea robilor avea loc doar din raiale şi din provinciile guvernate de paşa-le. Acestora se adăugau şi robii proveniţi din conflicte.
Până la Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolelui, alegerea vizirilor se făcea dintre musulmanii nativi, în particular ulema-le. După ce acesta a ales un Mare Vizir dintr-o veche familie de birocraţi, la moartea acestuia, yenicerii instigaţi de paşa-lele provenite dintre robi l-au ucis într-un mod brutal şi au impus regula ca Marele Vizir să vină doar dintre oamenii cu status de robi. Trebuie spus că robi nu puteau fi copii ai musulmanilor, iar motivul era acela că în cazul în care aceşti copii vor ajunge în diverse funcţii îşi vor sprijini familia mai mult decât pe sultan. Mentalitatea otomană despre sclavi şi robi nu este asemănătoare cu cea general vehiculată. Fiecare dintre aceşti indivizi avea propria şansă de a deveni o personalitate pe criterii de merit.
Continuarea pe historia.ro
