Pe scena lumii se joacă un teatru al marilor schimbări. Washington sau Tokio, Paris sau Berlin, Moscova sau Londra, Beijing sau New Dehli, toate aceste capitale ale puterii contemporane sunt zgomotoase si vorbesc mult. În spatele acestui vuiet permanent, se joacă tăcit, calculat, de gheață, destinul secolului pe care îl trăim. Căci, fără doar și poate asistăm la cea mai mare încleștare între influențele celor mari de după ultima conflagrație mondială. Boris blondul face turul cu Union Jack la palarie. Celălalt blond, Trump îl laudă peste tot, doar doar va reuși să semneze cel mai mare acord comercial dintre cele două state, care să schimbe complet arhitectura politică și de securitate a lumii de pe ambele maluri ale Atlanticului. Macron și Merkel încearcă disperați să utilizeze Moscova pentru a opri ceea ce acum doar trei ani parea imposibil și anume revenirea SUA la forma sa letală de dominație globală.
Cu China care roade încet dar sigur, sugrumând orice întindere de apă mai mică decît Atlanticul, ocupând la propriu orice strâmtoare ce duce spre Asia, Europa unită, dragă globaliștilor, realizează că nu are nici o șansă dacă nu are SUA lângă ea. Atunci, încet, acoperind manevrele sale cu zgomotul Brexit, Franța își vrea vechiul prieten rus înnapoi. Tocmai bine, căci Rusia are nevoie de Europa pentru a contra balansa influența enormă pe care SUA o au în mai multe dintre fostele state satelit comuniste. Rusia are nevoie de tehnologia vestică, după ce mai anual le mai explodează câte un submarin ultrasecret sau vre-o rachetă nimicitoare, arătând lumii goliciunea reală a împăratului. Rusia vrea dialog cu SUA dar de cînd Obama a degradat-o la rang de putere regională, nici Trump nu pare interesat a îi da înnapoi gradul pierdut. Doar dacă Putin se așează ferm de partea lui de Atlantic împotriva noului model european, doar atunci Trump o să considere necesar să negocieze cu Putin. Până atunci zgomotul afacerii Russiagate încă nu s-a stins, actuala administrație fiind interesată să știe exact cine a comandat afacerea, de la incepția ei până la final.
Căci indiferent de cine va fi la putere la Casa Albă, atacul la adresa înstituției prezidențiale americane a fost atât de bine regizat, încât nu numai două, trei feministe drogate de glorie au profitat, dar echilibrul constituțional intern a fost grav avariat. Elita americană știe acest lucru și până când nu se va gasi vinovatul real, pe lângă Clintoni și ratatul spion britanic Steele, aceasta nu se va lăsa intimidată de noua axă franco-rusă. În acest context, Rusia va mai aștepta primirea în Biroul Oval. Germania dorește puterea Rusiei pentru a juca pe linia SUA cu China, egalînd lipsa clară de realitate europeană din zona militară. Căci oricât de frumos este vechiul continent, cu orașele sale muzeu în aer deschis și câmpurile arate egal și milimetric, dacă nu ai avioane de luptă și soldați să ți le apare, tot mare putere nu te poți chema.
Căci de comandament spațial nu mai vorbim, doar trei țări ale lumii se pot lăuda cu așa ceva. Italianul Conte călca amețit după ce a picat examenul de supraviețuire tocmai când era pregătit să se întoarcă spășit la cârdășia bruxelleză (a câta trădare a votului italian oare?). Salvini însă i-a spus stop, l-a doborăt și astăzi la Biarritz, în orașul unde marile averi ale secolului XIX s-au furat la catifeaua verde a meselor joc, Italia nu prea mai vorbește. Shinzo Abe a așteptat ca dezordinea de la micul aeroport unde fusese adus, de la Paris, cu un avion militar francez, să se regleze, covorul roșu fiind așezat în fața lui și a soției uimite de situație, iar soldații francezi fiind așezati cu spatele la mașinile oficiale, astfel că , din mașină, japonezul vedea posteriorurile franceze în loc de azurul apei. Cu piciorul pus peste măsuța din palatul amantei, Johnson anunța Franța, ieri că Brexit va avea loc cum va dori mușchii lui (pe care momentan nu prea îi are) și nu cum o vrea birocrația ilegitimă de la Bruxelles.
Dacă cineva studiază atent gesturile celor doi pe peronul de la Eliysee va realiza că celebrul teatru japonez kabuki (cântec, dans și artă) are în Macron și Johnson, cei mai mari actori ai săi. Johnson strîngea o singură mână într-un pumn (de obicei stânga, semnul voinței de neclintit), în replică Macron strîngea ambii pumni (semn al puterii reci, raționale și totale). Cum își declarau unul sau altul prietenie veșnică, Johnson băga mâinile in buzunare, Macron îl bătea peste umeri. Un teatru al dansului și al artei de a fi dușman fără să apeși, încă pe butonul opțiunilor nucleare. Excedat de aroganța fără de sfărșit a francezului, Boris cel blond, cu sânge imperial dublu (britanic și turcesc) a pus practic piciorul în prag, mai bine spus pe o măsuță. Prin atacul lui la Tusk, cel mai periculos birocrat și cel mai anglofob dintre toți noii imperatorii ilegitimi de la Bruxelles, Johnson a declanșat un alt conflict zgomotos. Căci micilor dictatori neo-marxiști bruxellezi ca Tusk, trebuie să li se reamintească că scenele glorioase kabuki pot fi urmate de scenele dramatice bunraku care, întotdeauna, sunt încheiate cu sinuciderea personajelor. Dacă imperatorii ilegali de la Bruxelles chiar cred că au vre-o relevanță în jocul geo-strategic de astăzi, Johnson le-a reamintit, cu aruncat de farfurii pe jos și spartul cristalelor din sufragerie, că ei nu există.
Deci peste tot zgomot, imensă gălăgie care să acopere negocierile dure care se duc astăzi pentru o nouă strategie care să cuprindă interesele economice și de securitate ale fiecărui participant. Și în tot acest joc un șef de stat român a stat 28 de minute, în Biroul Oval și lângă Trump, să îi asculte acestuia declarațiile de presă. Din aceste minute, transmisia în direct a postului CNN l-a arătat pe român doar câteva secunde. 28 de minute de tăcere subalternă, de inexistență, de vid. 28 de minute care au definit, din nefericire locul românesc în lume.
Peste România se fac și se desfac alianțe, se joacă teritorii (așa cum s-a jucat Crimeea și se va juca –mai curând decât marii analiști români își dau seama - noul ducat polono-lituanian), se cumpără și se vând resurse, se reașează populații la nivel de continente. Mai puțin de 17 minute a durat semnarea pactului Molotov-Ribbentrop (conform mărturiei filmuluide atunci), cu tot cu șampanie. România suferă și astăzi pentru inexistența sa în acele minute. În secolul XXI un șef de stat român stă 28 de minute, cuminte ca să primească cadou o șapcă. Agonizante și lungi, acele minute de tăcere mă înspăimântă. Și ar trebui să ne înspăimânte pe toți.
