Selectaţi, instruiţi şi urmăriţi de Securitate, membrii personalului de la reşedinţele Ceauşeştilor munceau şi relaţionau cu ceilalţi după reguli mai stricte decât cele aplicate în castelele lorzilor englezi. Suzana Andreiaş, menajera lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu, a dezvăluit intimităţi şi preferinţe ale cuplului, aşa cum le văzuse ea. Îngrijindu-se de toate nevoile „celor mai iubiţi fii ai poporului", angajaţii aveau atribuţii şi reguli stricte. Interesul pentru orice din afara sectorului propriu de lucru era exclus. Li se interziceau orice discuţii despre locul şi obiectul muncii, acasă, cu membrii familiei sau cu prietenii. După instructajele securiştilor la angajare, cei din personal înţelegeau că prăpastia dintre serviciu şi restul vieţii lor poate fi fatală.
PULPE DE PUI ŞI PIFTIE DE CRAP
Pentru menajera Suzana Andreiaş, liderul României a fost un bărbat modest, calm şi politicos (Maria Dobrescu, „La curtea lui Ceauşescu. Dezvăluirile Suzanei Andreiaş despre viaţa de familie a cuplului prezidenţial", Amalteea, Bucureşti, 2004). Se-ntâmpla, sâmbăta, ca familia să renunţe la serviciile bucătarului. În această situaţie, menajera le pregătea soţilor Ceauşescu masa. Femeia tăia un pui şi prepara din el două feluri.
TOVARĂŞA ŞI REŢETA PENTRU COLIVĂ
„La desert voia dulciuri făcute în casă: plăcintă cu brânză sau minciunele, care-i plăceau mult", a relatat fosta menajeră despre Ceauşescu. „Făceam minciunele cu cocă, cu ou, cu un pic de oţet ca să fie fragede. Coca o întindeam ca pe o foaie de tăiţei, mult mai subţire decât o foaie de tăiţei, o tăiam cu o formă de melc sau trandafir şi o puneam în ulei, la prăjit. Ieşea o floare mare cât o farfurie. Eu i-am învăţat cu desertul ăsta. Se mânca aşa cum se mănâncă floricele. Prima dată m-a întrebat: «Ce-i asta, dragă?». «E specialitatea casei», i-am zis".
De la stăpâna casei, menajera a-nvăţat, în schimb, reţeta de colivă, dulcele pre-ferat al Elenei Ceauşescu. Aflând că în Ardeal, de pomana morţilor, se oferă colaci, nu colivă, Elena Ceauşescu s-a suflecat la mâneci şi i-a arătat Suzanei Andreiaş reţeta de preparare.
Povesteşte menajera: „A cerut arpacaş din ăla bun pe care l-am ales împreună cu ea, pe masă. Mi-a spus să-l spăl în nouă ape şi să-l pun la fiert cu apa cât să nu treacă peste arpacaş. «După două-trei clocote, să-i iei spuma aia de deasupra. Când vezi că s-a umflat grâul, îi pui un capac şi o cârpă deasupra. El înfloreşte. Dacă vezi că are prea multă zeamă, îl mai dai să mai fiarbă un pic, la un foc mai mic sau cu o tablă dedesubt». (...) Mi-a spus apoi cum să toc nuca... Ştiam eu că nuca se bagă la cuptor, înainte. Cuptorul îi dădea un gust de alune. Mi-a arătat de la A până la Z. Cum să pun nucă, lămâie, rom, zahăr, vanilie, cum s-o ornez cu ciocolată deasupra, cu bomboane fondante,
mi-a explicat tot."
A fost ultima dată când Elena Ceauşescu a pregătit colivă, dar i-a cerut deseori menajerei să servească preparatul ca desert. Cofeturi pentru ornat îşi aducea din străinătate. O trimitea pe translatoarea de limbă engleză să i le cumpere, fără să-i spună însă şi la ce-i folosesc acasă.
BÂRFA DE DUPĂ-AMIAZĂ
Tovarăşa Lenuţa se vedea şi-n cursul săptămânii cu anturajul ei feminin. Lilica Maurer, soţia premierului Ion Gheorghe Maurer, o vizita cel mai des, dar urechea atentă a menajerei le-a înregistrat comunicarea ca bârfă. Bune prietene i-au fost, la început, Stela Radoşoveţkaia, soţia lui Alexandru Moghioroş, şi Martha Csiko, tovarăşa de viaţă a lui Alexandru Drăghici. Soţia lui Leontin Sălăjan şi actriţa Silvia Popovici, soţia lui Maxim Berghianu, îi completau anturajul.
Soţia lui Ceauşescu avea pe-atunci chiar poftă de citit. Ce lecturi prefera? N-avea cum să ştie o menajeră analfabetă.
NOI CARTIERE PENTRU POPORUL MUNCITOR
În vreme ce familia Ceauşescu îşi mărise şi modernizase reşedinţele, numeroşi „simpli cetăţeni" şi-au schimbat habitatul. Primiseră şi soţii Andreiaş - menajeră şi miliţian la curtea Ceauşeştilor - un apartament, cu chirie, la bloc.
Nicăieri nu sunt mai vizibile schimbările decât în cotidianul vieţii la bloc. Mulţumirea noilor orăşeni răzbate zgomotos din presa vremii. Chiar şi-n criticile generaţiei viitoare se face auzită satisfacţa „blochiştilor" din linia întâi. „Locuiam pe atunci într-un bloc comunist gri (de care bietul tata era tare mandru), populat în parte cu mârlani la prima generaţie încălţată, strămutaţi de marea industrializare din bordeie la bloc", s-a confesat recent jurnalistul Teodor Burghelea („Cu mortu pe bulevard sau jalea la români", revista „Acum", 10 iunie 2012). „Mârlani, recenţi descoperitori ai apei curente şi ai periuţei de dinţi, ce creşteau orătanii pe balcon (zburătoare, uneori grohăitoare (...) şi se scobeau în nas fără nici o jenă."
Blocurile muncitoreşti, compartimentate în „unităţi de locuit" ca fagurii de albină, n-au fost o invenţie comunistă. Inspirate de soluţiile arhitecţilor Walter Gropius şi Le Corbusier în contextul expansiunii industriale, blocurile au rezolvat şi în lagărul comunist aceleaşi necesităţi urbanistice ale secolului XX. Construite pe verticală, marile cartiere de la periferia oraşelor au adăpostit mulţimile de muncitori pe spaţii cât mai restrânse, pentru reducerea distanţei faţă de locul de muncă. Condiţiile decente şi costurile cât mai mici au fost alte avantaje.
Blocurile româneşti au fost construite „la normă", fără spaţii de depozitare, garaje, izolaţii fonice sau termice, cu bucătării şi băi minuscule. Când copiii primilor locatari au devenit adolescenţi, confortul familiei nu mai rima cu sintagma obsedantă a „vieţii minunate" din discursul oficial.
Continuarea pe historia.ro
