Liberalii veniţi la putere ca să reprime răscoala au fost acuzaţi ulterior de proasta gestionare a situaţiei, iar comuniştii au folosit prilejul în scopul propagandistic de a demonstra proasta situaţie în care trăiau ţăranii până în 1948. Pentru a vedea ce a însemnat reprimarea răscoalei, dacă a fost o crimă în masă sau o represiune, am cerut părerea câtorva specialişti în domeniu. Răspund istoricii: Alin Ciupală, Ion Bulei şi Paul E. Michelson.
Alin Ciupală: „Nu a existat un plan stabilit“
Modernizarea societăţii româneşti în a doua jumătate a secolului al XIX‑lea s‑a făcut într‑un ritm rapid de către o elită politică grupată în jurul regelui Carol I şi formată din liberali şi conservatori. Chiar dacă liberalii erau legaţi în primul rând de interesele burgheziei în formare, iar conservatorii se simţeau într‑o mare măsură legaţi de vechea aristocraţie proprietară de moşii, această deosebire nu trebuie absolutizată. Liberalii aveau şi ei moşierii lor (principele Basarab‑Brâncoveanu, cel mai mare proprietar de pământ din Vechiul Regat, a fost unul dintre liderii PNL până în 1913), iar conservatorii au acceptat oameni noi, valoroşi, dar fără origine boierească (Titu Maiorescu, Take Ionescu şi alţii). În opera de guvernare a existat o continuitate legislativă între liberali şi conservatori, dar iniţiativele au aparţinut în general primilor. Principala deosebire a constat în ritmul aplicat modernizării.
Lumea rurală românească nu s‑a aflat însă în centrul operei de modernizare, ci undeva la periferia acestui proces, cu toate că societatea românească era una agrară, la 1900 aproximativ 80% din populaţie trăind în mediul rural.
După părerea noastră, principala cauză a răscoalei s‑a datorat incapacităţii statului şi a instituţiilor sale de a supraveghea respectarea legii în domeniul contractelor agricole care aveau rolul de a intermedia înţelegerile dintre proprietari şi ţărani. O reformă agrară radicală era respinsă de liberali, cel puţin până în 1913, şi de conservatori, dar din considerente diferite. Liberalii credeau că simpla împroprietărire, în absenţa unei emancipări spirituale şi culturale a ţărănimii, nu putea avea efectele scontate. În acest sens se remarcă iniţiativele lui Spiru Haret şi curentul pe care l‑a fondat, haretismul. Conservatorii nu acceptau cedarea pământurilor pe care le deţineau de generaţii.
Represiunea a fost dură şi s‑a datorat panicii teribile care a cuprins elita politică, surprinsă de amploarea răscoalei şi, în unele regiuni, de atrocităţile comise de către răsculaţi. Ziarele de orientare socialistă „Adevărul“ şi „Dimineaţa“ au vorbit în epocă de 11.000 de ţărani ucişi, fără a avea vreo dovadă în acest sens. Istoriografia din timpul regimului comunist a redescoperit cifra, pe care a consacrat‑o din considerente ideologice. Probabil nu vom şti niciodată câţi ţărani au fost ucişi la 1907. După părerea noastră, au fost între 2000 şi 3000 de victime. Important ni se pare nu cifra, cât faptul că la începutul secolului al XX‑lea au fost omorâţi cu brutalitate oameni care cereau, în fond, respectarea legii.Nu putem vorbi de o crimă în masă pentru că nu a existat, programatic, un plan aprioric stabilit.
