Zilele de 13-15 iunie 1990 au fost cele mai negre din istoria postdecembristă a României. Puterea neocomunistă de la Bucureşti (preşedintele Ion Iliescu, împreuna cu guvernul Petre Roman) a contribuit, datorită revărsării de violenţă şi barbarie din acele trei zile, la crearea unei imagini negative a ţării in Occident. "Dejiştii" şi cei din eşalonul al doilea al PCR,- practic, cei care confiscasera revoluţia din decembrie 1989, orchestrând evenimentele şi deturnându-le în conformitate cu propriile interese, - izbutiseră iniţial să inducă în eroare opinia publica internaţionala, ca de altfel si marea parte a opiniei publice din interior. Revoluţia, "televizată in direct", reuşise să demonstreze că poporul ajunsese la capătul răbdării, find sătul de privaţiuni şi totodată dornic sa o rupă cu regimul totalitar de extrema stângă pentru totdeauna.
Era însă cât se poate de limpede că Iliescu si echipa sa nu doreau după 22 decembrie 1989 să renunţe la comunism. Discursul preşedintelui Consiliului Frontului Salvării Naţionale, rostit în primele ore după acapararea puterii, stă marturie in acest sens. Trecem peste apelativul iniţial "tovarăşi". Toate relele totalitarismului comunist erau puse exclusiv pe seama lui Nicolae Ceauşescu si a ''clicii sale bezmetice'', Ceauşescu fiind caracterizat drept un om lipsit ''de inima şi de creier", care, chipurile, ar fi întinat idealurile nobile ale comunismului. Ion Iliescu a fost un membru important al partidului comunist, făcând parte din Comitetul Central şi ocupând chiar funcţia de prim-secretar al CC al Uiunii Tineretului Comunist. Ulterior, a căzut în dizgraţia lui Nicolae Ceauşescu, unii considerând că dictatorul vedea în Iliescu un pericol pentru poziţia sa. Mai degrabă, înclinăm să credem că marginalizarea lui Iliescu de către naţional-comunistul Ceauşescu s-ar datora filosovietismului de netăgăduit al celui dintâi.
Alte personaje-cheie, artizane ale loviturii de stat, care au confiscat revoluţia din decembrie erau, de asemenea legate de vechea "gardă" comunistă. Petre Roman era fiul lui Ernst Neulander, care combătuse, în timpul razboiul civil din Spania, în brigăzile roşii internaţionale alături de alţi tovarăşi, precum Petre Borilă, Mihai Burcă, Gheorghe Stoica şi Constantin Doncea. Ca o paranteză, se pare că tovarăşul Neulander manifesta un exces de zel şi o cruzime ieşite din comun, orbind prizonierii franchişti cu vergeaua. În tabăra franchistă, au luptat fruntaşii legionari Ioan Moţa şi Vasile Marin, care au şi pierit pe câmpul de bătălie.
Saul Bruckner (Silviu Brucan), calificat de mulţi drept "eminenţa cenuşie" a Frontului Salvării Naţionale, a fost redactator-şef la oficiosul partidului comunist "Scânteia", militând pentru sovietizarea şi comunizarea ţării. Bruckner i-a înfierit cu mânie proletară pe studenţii care manifestaseră în favoarea regelui Mihai, în 8 noiembrie 1945 şi a pledat pentru condamnarea la moarte a liderului Partidului Naţional Ţărănesc, Iuliu Maniu. Poate că cel mai democrat om politic al României interbelice ar fi împărtăşit soarta tragică şi nedreaptă a lui Nicola Petkov (ucis cu cinism de comuniştii bulgari, al căror lider era fostul secretar general al Cominternului, Gheorghi Dimitrov) daca nu s-ar fi bucurat de o popularitate covârşitoare în rândul populaţiei. Dealtfel, simpatia de care se bucura a fost probată cu prilejul alegerilor falsificate de către guvernul Petru Groza şi Blocul Partidelor Democratice în toamna anului 1946. (Termenii "democrat", "democratic" pot induce în eroare, precum în cazul fostei Republici Democrate Germane şi în cel actual al Republicii Populare Democrate Coreene).
Dumitru Mazilu, un alt colaborator al lui Ion Iliescu după 22 decembrie, fost ofiţer de Securitate, a redactat unul dintre cele mai avangardiste si mai democratice programe şi probabil că tocmai acesta a fost motivul, pentru care la începutul lui 1990 a fost trecut pe linie moartă.
Grupul "dejiştilor" a fost completat de către matusalemicul Alexandru Bârlădeanu, devenit, după alegerile din 20 mai, preşedinte al Senatului României. Alături de Iliescu regăsim şi alte personaje lipsite de scrupule, precum enigmaticul Gelu Voican- Voiculescu (vice-premier la mineriadă), N. S. Dumitru (vice-preşedinte al Frontului Salvării Naţionale), cărora li se adăuga grobianul Dan Iosif. Mihai Chiţac, ministru de Interne la 13 iunie 1990, a fost comandantul garnizoanei Bucureşti şi al trupelor chimice în decembrie 1989, fiind implicat în reprimarea revoluţiei la Timişoara. Gelu Voican-Voiculescu controla, la momentul mineriadei, serviciile secrete. Securitatea fusese rebotezată Serviciul Român de Informaţii, care era condus de către Virgil Măgureanu, un apropiat al viitorului preşedinte al României de după 1990, încă din timpul "epocii Ceauşescu".
Dealtfel, fosta Securitate a fost serios implicată în instrumentalizarea evenimentelor din 13-15 iunie, recurgând la diversiune şi intoxicare şi punându-se în serviciul puterii pentru a-i acredita teza oficială conform căreia în acele zile a avut loc o tentativă de lovitură de stat de tip legionar. Nu este lipsit de semnificaţie faptul că printre minerii chemaţi in capitală de către Iliescu şi guvern să "facă ordine", se aflau unii în salopete curate, nou-nouţe, iar de multe ori, minerii erau călăuziţi şi instigaţi de persoane îmbrăcate în civil.
În 22 aprilie 1990, a debutat manifestaţia-maraton din Piaţa Universităţii, care în opinia noastră a reprezentat una dintre cele mai sincere şi frumoase pledoarii publice colective pentru libertate şi democraţie veritabilă, într-o perioadă în care preşedintele Iliescu vorbea de o democraţie "originală". Scânteia care a aprins revolta a fost decizia FSN de a se constitui în formaţiune politică, urmând să participe la alegerile din mai, în pofida făgăduielilor sale anterioare. Reiterăm ideea că cei de la conducerea ţării nu aveau de gând în 1990 să renunţe la sistemul şi metodele comuniste şi să reorienteze România către valorile occidentale. Cei prezenţi în piaţă au declarat-o, în mod simbolic, zonă liberă de neocomunism. Au participat intelectuali, studenţi, elevi, muncitori... Printre cei care au salutat acţiunea şi au luat cuvântul din balconul Universităţii s-au aflat Doina Cornea, Gabriel Liiceanu, Victor Rebengiuc, Dragoş Pâslaru, Octavian Paler, Marian Munteanu, Alexandru Andrieş, Valeriu Sterian, Cristi Paţurcă şi alţii, ultimul menţionat compunând faimosul "Imn al Golanilor". Din nefericire, Vali Sterian şi Cristi Paţurcă nu se mai află astăzi printre noi. Printre doleanţele cele mai arzătoare ale participanţilor la mitingul anticomunist figura respectarea punctului 8 al proclamaţiei de la Timişoara, care interzicea candidatura la funcţii publice, pentru un interval de trei legislaturi consecutive, tuturor activiştilor regimului comunist şi membrilor Securităţii.
Obişnuit cu realităţile totalitarismului de stânga, al cărui produs era, preşedintele Iliescu nu accepta nicio formă de contestare. Astfel, el i-a calificat, într-o şedinţă a Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională, pe demonstranţii din Piaţa Universităţii drept "golani", după ce nu demult, "geniul Carpaţilor" (pe care Ion Iliescu îl ura atât de mult) îi "gratulase" pe manifestanţii de la Timişoara cu apelativul de "huligani". Dacă cei din Piaţa Universităţii erau "legionari", demonstranţii de la Timişoara se aflau în solda "agenturilor" străine şi atentau la suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a României, expresii foarte dragi lui Ceauşescu. Deşi condamnase cultul personalităţii dedicat fostului secretar general al PCR, Iliescu a devenit el însuşi, în timpul campaniei electorale din 1990, obiectul unui cult incipient al personalităţii (ne gândim la versurile "Iliescu apare/ Soarele răsare").
Continuarea pe historia.ro
