Pentru Germania Nazistă, subminarea și ulterior distrugerea statului cehoslovac erau două puncte esențiale în programul său de hegemonie continentală. Realizarea acestuia a fost inițiată în forță în Martie 1938 prin anexarea Austriei, ceea ce i-a permis reversarea prevederilor din Tratatul de la Versailles. Astfel, în 1938, Germania crease o ordine europeană favorabilă sieși, care îi permitea să acționeze dintr-o poziție de putere, preluând inițiativa în cadrul relațiilor internaționale.
Însă, deși Vestul nu a reacționat mai ferm în față Anschluss-ului, fiind surprins de lovitura de forță germană, era evident că nu va mai permite repetarea acestei situații, care îi submina prestigiul și interesele în Centrul Europei. Astfel, poziția Franței, dar în special a Marii Britanii, de principali garanți ai sistemului versaillez era profund afectată. Parisul avea o dublă responsabilitate juridică față de Cehoslovacia, deoarece de activarea sa depindea implementarea clauzelor celor două tratate de asistența mutuală ale Pragăi – respectiv cu Franța și URSS.
Prin urmare, criza cehoslovacă devine un moment foarte important în relațiile dintre Berlin, Londra și Paris. Pentru Vest, soluționarea crizei va demonstra dacă politica sa de până atunci, respectiv conciliatorismul, a fost adecvată, având în vedere că liderul german susținea (ca și în cazul Saarului sau Austriei de altfel) că este ultimul teritoriu european, pe care sunt nevoiți să îl anexeze. Astfel, comportamentul Reich-ului post-München va demonstra dacă Germania are într-adevăr obiective limitate, care pot fi satisfăcute printr-un acord cu Vestul, fără a recurge la forță. Astfel, Cehoslovacia este un teren de încercare pentru Vest, în special pentru Marea Britanie.
Însă, precum am menționat mai sus, planul de obținere a hegemoniei continentale nu se finaliza prin anexarea Sudenteland, era, deci, doar un început.
Hitler îi testează pe anglo-francezi
Hitler a dus o politică de brinkmanship în cadrul acestei crize, acceptând riscul de război și încercând, până în ultimul moment, să creeze o linie de diviziune între anglo-francezi și Praga. Imposibilitatea obținerii acestei situații sistemice l-a determinat pe Hitler să înțeleagă că, de fapt, principalul său inamic este Imperiul Britanic, iar pentru a face orice cucerire în Est trebuie să învingă Londra. Astfel, de la finalul lui 1937 și vara lui 1938, planificarea strategică germană se va baza pe axioma Angliei ca inamic principal. Cu toate acestea, venirea lui Chamberlain la München nu i-a demonstrat lui Hitler decât slăbiciunea politico-militară a Vestului, temerea acestuia de Germania și de posibilitatea angajării într-un conflict.
Continuarea pe historia.ro
