Domnul muntean este în prezent, foarte probabil, cea mai cunoscuta personalite a Evului Mediu românesc, pe plan international. Din pacate însa, acest lucru nu se datoreaza exceptionalelor sale realizari politice si militare, ci nefericitei sale identificari, din cauza cognomenului sau Dracula sau Draculea, cu vampirul cu acelasi nume, personajul romanului omonim, de proasta calitate literara însa, al autorului irlandez Bram Stoker. În zilele noastre, impactul unor productii holywoodiene, discutabile din punct de vedere artistic, inspirate de acelasi roman sau de aceeasi tema, nu au facut decât sa îi sporeasca aceasta nemeritata faima în rândul unor largi categorii de populatie din Occident îndeosebi, slab pregatite din punct de vedere intelectual si cu un nivel de cultura submediocru.
Naratiunile germane...
Fara îndoiala, Vlad Tepes a fost o personalitate complexa, un produs al epocii si al mentalitatilor acesteia, sub toate aspectele sale pozitive si negative. Sursele de care dispunem ne permit constatarea ca el a reunit în caracterul sau contradictoriu o serie de defecte, precum cruzimea, violenta, suspiciunea, neîncrederea, accentuate, foarte probabil, de faptul ca jumatate din viata si-a petrecut-o ca ostatic la turci (1442-1448), în pribegie (1448-1456) sau în detentie (1462-1476), cu numeroase calitati, precum inteligenta politica, talentul militar, spiritul de dreptate si justitie, demnitatea, dârzenia, dragostea de tara. Din acest punct de vedere, domnul muntean nu se deosebeste prin nimic, nici ca trasaturi de carcater, nici ca mod de actiune, de alte capete încoronate sau potentati ai epocii sale.
Sursele de care dispunem, care ne permit conturarea unui portret al lui Vlad Tepes sau a imaginii acestuia în diferite arii de civilizatie medievala, provin din medii diferite: ostile domnului muntean, favorabile acestuia sau neutre. În functie de aceasta provenienta a lor ele permit, fie conturarea unei imagini negative, chiar demonizate, a domnului, fie a unei imagini pozitive, chiar idealizate, si a unei imagini mai complexe, dar si mai contradictorii totodata. Aceste stiri sunt, fie directe, ele prezentând clar anumite trasaturi de caracter ale domnului Tarii Românesti, fie indirecte, calitatile sau defectele domnului muntean putând fi deduse din actiunile sale. Deosebit de important este faptul ca aceste surse se completeaza si, folosite cu spirit critic, permit dupa parerea noastra conturarea celei mai veridice imagini a domnului Tarii Românesti.
Dintr-un mediu ostil domnului muntean provin Naratiunile germane despre Vlad Tepes-Dracula, o serie de cronici otomane din secolele XV-XVII, precum si unele cronici bizantine din secolul al XV-lea. Toate aceste surse contureaza un portret eminamente negativ al lui Vlad Tepes.
Naratiunile germane au fost puse în circulatie din dispozitia lui Mathias Corvin (1458 -1490), regele Ungariei, care a cautat astfel sa-si justifice în fata Europei apusene, oprirea cruciadei antiotomane, în fruntea caruia fusese investit de papalitate, si arestarea si încarcerarea lui Vlad Tepes, singurul suveran crestin care la momentul respectiv se angajase ferm împotriva Imperiului Otoman. Scrise sub imperativul acestui obiectiv, naratiunile germane exacerbeaza, fara exceptie, în mod intentionat si tendentios unele trasaturi negative de caracter, pe care, fara îndoiala, Vlad Tepes le-a avut. Ca urmare, ele contureaza cu obstinatie imaginea unui domn crud, însetat de sânge, intolerant, violent si irational pâna la nebunie.
Dintr-un mediu la fel de ostil domnului Tarii Românesti provin scrierile unor autori otomani din secolele XV-XVII. Cronicarii otomani din secolul al XV-lea si din prima jumatate a secolului al XVI-lea îsi prezinta opiniile lor despre Vlad Tepes sub impresiile succeselor militare înregistrate de acesta în campania sa de la sud de Dunare din iarna anilor 1461-1462 si în luptele din vara anului 1462 din timpul campaniei lui Mehmed al II-lea în Tara Româneasca. În consecinta, aprecierile lor la adresa domnului muntean sunt exclusiv negative. Cronicarii din a doua jumatate a secolului al XVI-lea si din secolul urmator nu au facut decât sa preia, în cea mai mare parte necritic, relatarile predecesorilor lor, carora le-au adaugat propriile exagerari.
Portrete în culori sumbre
Un prim exemplu în acest sens îl reprezinta însemnarile lui Konstantin Mihailovič de Ostroviča (secolul XV), sârb de origine, fost ienicer în armata turca si participant la campania din 1462 din Tara Româneasca. În memoriile sale, fostul ienicer ne prezinta un Vlad Tepes nemilos, sângeros si crud, trasaturi probate de domnul român îndeosebi în timpul luptelor cu turcii. Referindu-se la aceste aspecte, Konstantin Mihailovič de Ostroviča relateza ca "pornind voievodul, Dracul cel Tânar (Vlad Tepes, n.n.), a adunat oaste si era iarna, Dunarea era înghetata si a trecut voievodul Dracul peste Dunare cu toti oamenii sai în tara împaratului, mai jos de Nicopole. Si acolo a dat drumul oamenilor sai ca sa prade si sa omoare, atât pe turci, cât si pe crestini, prin sate si în orasele deschise si au pricinuit mare paguba împaratului turcesc. Si tuturor celor vii si celor ucisi a pus de le-a taiat nasurile, atât femeilor, cât si barbatilor si a trimis aceste nasuri regelui Mathias al Ungariei, falindu-se ca acele multe nasuri sunt tot atât de multi turci biruiti si ucisi. Dupa aceea întorcându-se, a venit la Braila la solul împaratului, iar solul nu stia ce se întâmplase. L-a prins cu toti slujitorii lui, care erau în numar de 30, si a poruncit sa-i lege într-un turn. Iar a treia zi a poruncit mai întâi sa-l traga în teapa pe "Aliza beg" (Hamza-beg, n.n.) solul împaratului si în jurul lui pe toti slujitorii lui".
Un portret a lui Vlad Tepes, apropiat de cel din povestirile germane realizeaza, spre exemplu, Tursun-bey (sec. XV). "Când acel tiran sângeros si ghiaur fara îndurare a ajuns domn al Tarii Românesti, - relateaza cronicarul turc - a fost impus de Poarta la dari foarte mari. [...]. Dar era un tiran neîndurator fata de ghiauri. Cruzimea lui era atât de mare, încât daca cineva dintr-un sat savârsea vreo nelegiuire, tragea în teapa pe toti locuitorii acelui sat, barbati, femei si copii la un loc. În fata cetatii de lemn (Agaç-Hisar) unde îsi avea resedinta, el a pus, pe o lungime de sase mile, sa i se împleteasca doua rânduri de garduri, pe lânga care a pus maracini, spunând ca-si face o gradina. Apoi a umplut locul dintre cele doua garduri cu unguri, moldoveni si valahi trasi în teapa. În afara de aceasta, împrejurimile cetatii fiind împadurite, de fiecare craca de copac atârnau nenumarati oameni spânzurati si poruncise ca cel care va lua jos pe unul dintre spânzurati sa fie spânzurat în locul aceluia".
Succesele obtinute de Vlad Tepes în confruntarile cu vecinii, considera cronicarul turc, l-au facut pe domnul muntean sa-si piarda simtul realitatii si sa declanseze lupta împotriva Imperiului Otoman. Ca urmare, conchide Tursun-bey, "gloria l-a facut sa se încreada prea mult în propriile-i puteri, si [...] împins de trufie si de pofta lui de gâlceava, s-a gândit sa pricinuiasca paguba tarilor musulmane".
Cronicarii turci nu-l vad cu ochi buni
În opinia unui alt cronicar turc din secolul al XV-lea, Aîk-pasa-zade, Vlad Tepes, care s-a ridicat împotriva Imperiului Otoman, este "acest blestemat fiu de bastard" care dupa ce "a omorât multi musulmani" a trecut Dunarea în iarna anilor 1461-1462 si "a facut incursiuni în împrejurimi, pricinuind multe stricaciuni în acel vilaet". Ca urmare, afirma cronicarul turc, "ce viclesug a facut voievodul Tepes (Kazîklî)! / Acest necurat si murdar si afurisit de neastâmparat (azîklu), / acest nenorocit si murdar Dracul-oglu, / Distruge si nu spune daca e bine sau pacat", pentru a conchide ca "acest belstemat de necredincios face astfel de viclenii".
Un portret eminamente negativ îi relizeaza lui Vlad Tepes si cronicarul Kemal-pasa-zade (sec. XV-XVI). Acesta relateaza ca "nenorocitul de stapân al Tarii Românesti, care în gura musulmanilor si a ghiaurilor sezatori sau în trecere devenise cunoscut sub numele de voievodul Tepes (Kazîklu voivoda), având obiceiul de a trage în teapa pe cei pe care îi osândea la moarte pe vremea sa, fusese de aceea poreclit Kazîklu (Tepes) [...]. Prin osândirile la moarte, el pârjolise Tara Româneasca pâna la ceruri, iar rautatile sale se raspândisera pe tot întinsul tinuturilor acelora. Pentru el nu însemna pacat sa-si distruga pâna si propria sa avere si sa verse chiar sângele sotiei si al copiilor sai. Pentru crime putine el aducea multe necazuri si pentru un pic de rautate el dadea pedeapsa foarte mare. "Pentru putine pacate, el dadea pedeapsa mare, / Fata de nimeni nu avea mila si îndurare"".
În continuare, relatarea lui Kemal-pasa-zade privind atrocitatile atribuite lui Vlad Tepes este aproape identica cu cea a lui Tursun-bey, fapt ce ne determina sa consideram ca cei doi cronicari au folosit aceleasi surse. "Daca vreun ghiaur savârsea o tradare si daca crima aceasta se întâmpla lânga el, - consemneaza Kemal-pasa-zade - atunci el tragea în teapa pe acel hain si chiar pe toti ghiaurii din satul acestuia, împreuna cu sotiile si cu copiii lor, pâna si pe copiii mici, si nu lasa sa fie dati jos. Daca vedea pe cineva coborând pe careva dintre morti, atunci legea de osânda a acelui sângeros era ca acela sa fie spânzurat de teapa în locul lui. Resedinta de domnie a acelui nenorocit ratacit era o cetate de lemn (Agaç-Hisar); zicând ca "voi face o gradina din ea", el pusese sa se împleteasca garduri pe amândoua partile drumului, pe o întindere de sase leghe, si pusese sa fie trasi acolo în teapa rebelii din propriul sau tinut si din vilaietul Moldovei, precum si cei din tara ungureasca, pe care putuse sa-i prinda. Locul dintre împletiturile mai sus-aratate, care era gradina sa, se umpluse cu criminalii pe care îi trasese în teapa, omorându-i prin osândire la moarte. Sângele proaspat împrastiat pe jos forma lalelele înflorite ale acelei gradini, iar tigvele oamenilor erau fructele coapte, atât vara, cât si iarna, ale pomilor".
Kemal-pasa-zade nu ezita însa sa-i recunoasca domnului Tarii Românesti si o serie de calitati între care talentul militar si capacitatile organizatorice si administrative sunt puse pe prim plan. Ca urmare, conchide el, Vlad Tepes "era vestit printre cei de-o seama cu el si în privinta mestesugului de a conduce osti (sipah salarlîk). La fel era unic si în serdarie, un al doilea ca el nefiind în tara ghiaurilor". În pofida acestor pareri pozitive despre Vlad Tepes, cronicarul otoman încheie portretul facut domnului muntean într-o nota eminamente ostila acestuia, explicabila daca avem în vedere faptul ca ea se adreseaza unui vasal devenit adversar al Imperiului Otoman, sustinând ca "în cele din urma, afurisitul acela a devenit îngâmfat si si-a închipuit ca este satana. Pornirile sale launtrice, atâtându-l, l-au scos de pe drumul drept si l-au facut sa se razvrateasca si rasculându-l pe acela împotriva binefacatorului sau, l-au facut sa devina rebel".
Pe aceeasi linie se plaseaza si relatarea cronicarului Sa'adeddin Mehmed (secolul XVI). Acesta afirma despre Vlad Tepes ca "rautatea firii sale murdare si înclinate spre uneltiri iesind la iveala, el a socotit ca expeditia împarateasca în partile Trapezuntului este un bun prilej si, întinzându-si mâna hrapareata, a apucat pe un drum gresit, potrivit cu firea sa cea uneltitoare". Pentru cronicarul turc, Vlad Tepes este de asemenea "cel cu inima neagra", sau "acel viclean", care a înselat încrederea sultanului, rasculându-se împotriva acestuia.
Un alt cronicar otoman, Kodja Hussein (sec. XVI-XVII), realizeaza, la rândul sau, un portret al lui Vlad Tepes aproape identic cu cel facut de Tursun-bey si Kemal-pasa-zade, ceea ce ne determina sa credem ca el s-a inspirat consistent din operele predecesorilor sai. "Si domnul Tarii Românesti, care era cunoscut sub numele de voievodul Tepes (Kazîklu) - scrie Kodja Hussein - era un ghiaur tiran si despotic. El era cel care purta semnele violentei si rautatii. Astfel, pe un loc al scaunului sau de domnie, pe o întindere de sase leghe, alegând un teren, l-a împrejmuit cu ziduri. Si în acel teren, în loc sa sadeasca arbori fructiferi si pomi roditori, el a înfipt pari cu vârfuri ascutite. Ori de câte ori îi prindea prin lovituri de sabii pe dusmanii sai, îi înfigea prin burta în acesti pari, iar pe altii îi rastignea pe cruce. Pasarile si ciorile mâncau din carnea lor si nu lasa sa fie îngropati în pamânt. Daca cineva îndraznea sa dea jos pe acesti spânzurati sau rastigniti, atunci era spânzurat în locul lor. Si privind acest loc de ospetie si de osânda el se mândrea, zicând ca "acest loc este maidanul de preumblare al acestor morti". Cu acest obicei urât, el i-a înfrânt pe toti stapânii si capeteniile ghiaurilor".
În continuare, cronicarul otoman sustine ca "tocmai de aceea si violenta sa se întarise din ce în ce mai mult si el îi nimicise pe dusmanii sai. Dar, cu timpul, în creierul sau au patruns soaptele diavolului [...] si în timp ce ostile împaratesti erau departe de serhatul Tarii Românesti, atunci acel ghiaur, pângaritor al binefacerilor, depasind hotarele rautatii sale, si-a întins mâna sa pradalnica asupra raialei tinuturilor islamice".
Majoritatea cronicarilor otomani din secolele XV-XVII acorda de asemenea spatii însemnate în lucrarile lor campaniei sultanale în Tara Româneasca din vara anului 1462. Prezentând aceasta actiune militara, respectivii cronicari fac alte aprecieri denigratoare la adresa lui Vlad Tepes. Astfel, în opinia lui Enveri (secolul XV), Vlad Tepes este "acel nedemn" care tradându-si suzeranul binefacator, care era sultanul, "a facut atâtea rascoale, încât cine le vedea ramânea uimit", cel care nerespectând statutul solilor a facut ca trimisii otomani la curtea sa sa "moara ca niste martiri", dupa care "a pârjolit malul Dunarii". Pentru Orudj bin Adil (secolul XV), care relateaza doar succint campania lui Mehmed II împotriva lui Vlad Tepes din vara anului 1462, domnul muntean este "afurisitul voievod Dracula-oglu Kazîklî", care dând dovada de o mare lasitate a refuzat sa angajeze o lupta decisiva cu sultanul, ca urmare "nu a venit fata în fata, ci a atacat peste noapte", dar a fost înfrânt, actiune dupa care "fugind, el a plecat în Ungaria, unde craiul unguresc l-a închis". Aprecieri nefavorabile la adresa lui Vlad Tepes fac de asemenea cu prilejul relatarii campaniei sultanale din 1462, martorul ocular Konstantin Mihailovic de Ostrovica, precum si cronicarii Tursun-bey, Aîk-pasa-zade, Mehmed Neri (secolele XV-XVI), Kemal-pasa-zade, Lüfti-pasa (secolele XV-XVI), Sa'adeddin Mehmed, Mehmed bin Mehmed (secolele XVI-XVII) si Kodja Hussein.
Semnificativ este faptul ca toti acesti cronicari, prezentând campania sultanala ca un mare succes militar si politic al sultanului, încearca sa minimalizeze succesele obtinute de Vlad Tepes în luptele din 1462, a carui tactica defensiva este taxata ca fiind un rezultat al fricii, lasitatii si vicleniei sale, iar atacul de noapte din 16/17 iunie, interpretat si el ca un esec al domnului muntean, este considerat ca fiind un act dictat de disperare sau cel al unui om lipsit de ratiune.
Continuarea pe historia.ro
