Revederea dintre tată şi fiu, după doi ani de despărţire, a fost emoţionantă, greu de descris în cuvinte. Dumitru Gologan povesteşte: ”Nu mi-am strâns copilul în braţe, aşa cum a scris «Cancan». Am plâns amândoi mai bine de cinci minute când ne-am revăzut. El era deja în sală, a întors capul şi a plâns când m-am pus şi eu pe scaun. Am început să plâng şi eu. Pe urmă, el a fost cu psihicul mai tare şi mi-a zis: «Tată, nu mai plânge. Ai venit să mă vezi... Să ştii că nu mă aşteptam. Nu mă gândeam vreodată în viaţă că o să ajungi tu pe aici să mă vezi». I-am zis: «Nici eu, tată, nu mă gândeam, dar, cu ajutorul bunului Dumnezeu, cu ajutorul a multă lume, am ajuns». I-am povestit şi cum m-am descurcat pe avion. Că am avut sufletul ăsta să pot să ajung la băiatul meu acolo, să-l văd acolo în închisoare, să-l văd cum o duce, cum arată, că nu l-am mai văzut de doi ani. La un moment dat, când m-am oprit din plâns, i-am zis: «Tată, hai să facem schimb de locuri. Vino tu afară şi să rămân eu în locul tău în puşcărie!». Iar el mi-a zis, printre lacrimi: «Nu pot, tată. Uite, că sunt legat de masă cu lanţuri şi cu cătuşa de mână...». Pe urmă am început să stăm de vorbă. Prin telefon, despărţiţi de un geam. Şi mi-a spus că va sosi ziua când va veni şi el acasă să ne ridicăm din nou în societate. A greşit, trebuie să ispăşească pedeapsa care i se cuvine, dar să nu i se ia viaţa. Mi-a spus să am grijă de mine, de bunica. M-a întrebat de familie, de prietenii lui, de toate astea. Dar primul lucru m-a întrebat: «De ce n-ai adus-o şi pe mamaia?» I-am spus că e bătrână şi nu se poate.(...) Mi-a spus să am grijă de casă, să o întreţin cât pot, să aibă şi el unde să stea dacă se va elibera. M-a mai rugat, dacă mai ajung la el, să-i duc şi ceva de-ale gurii - un cârnat de casă, o slănină - din România că-i e dor de mâncarea noastră. El acolo mănâncă doar orez şi peşte. Dar să ştiţi că, faţă de cum arăta când a plecat, Ionuţ este acum mai înalt şi are 95 de kilograme. Atunci avea vreo 70 de kilograme. E mai înalt ca mine şi mai solid decât arată în pozele care au apărut până acum în presă. E respectat de gardieni şi de cei patru colegi de cameră. Gardienii au fost foarte de treabă. Au venit şi l-au întrebat pe Ionuţ dacă îi e foame, dacă vrea să-i aducă ceva de mânare. L-au întrebat în limba malaysiană. Că băiatul meu vorbeşte cu ei malaysiană mai bine ca mine româna. Şi când au expirat cele 40 de minute permise, au vorbit cu Ionuţ în limba lor şi ne-au mai lăsat încă o oră. Vă daţi seama cât de repede ar fi trecut cele 40 de minute? Câte 5-10 minute am plâns şi la întâlnire, şi la despărţire...”
Sursa: ziarulring.ro
