Oamenii de ştiinţă şi-au îndreptat atenţia către craterele lunare pentru a determina cu o mai mare exactitate numărul de coliziuni cu asteroizi, întrucât Terra şi Luna au fost lovite de corpuri cereşti cu aceeaşi frecvenţă de-a lungul timpului, însă craterele de pe satelitul natural al Pământului nu au suferit apoi avarii substanţiale, aşa cum s-a întâmplat pe planeta noastră.
Până la această cercetare, oamenii de ştiinţă au folosit craterele de pe Pământ în studiile lor şi datări radiometrice ale rocilor, însă mulţi dintre cercetători au presupus că numeroase cratere timpurii terestre au dispărut în timp, din cauza eroziunii şi a altor procese telurice.
"A devenit clar că motivul pentru care Terra are mai puţine cratere vechi în cele mai stabile regiuni ale sale constă în faptul că rata de impact a fost mai mică până în urmă cu 290 de milioane de ani", a explicat William Bottke, coautor al studiului şi expert în asteroizi în cadrul Soutwest Research Institute, un centru de cercetare din oraşul american San Antonio.
Folosind date termale şi imagini colectate de NASA, mai mulţi cercetători de la Universitatea Southampton, Universitatea Toronto şi Southwest Research Institute au determinat vârsta craterelor lunare şi au stabilit în urma unor calcule că rata de impact a crescut de 2,6 ori în ultimii 290 milioane de ani.
"Să dovedim că mai puţine cratere pe Pământ înseamnă mai puţine ciocniri - decât pierderea lor prin eroziune - a reprezentat o provocare formidabilă", a declarat Thomas Gernon, profesor-asociat în Ştiinţe ale Pământului la Universitatea Southampton şi coautor al acestui studiu, publicat în revista Science.
Oamenii de ştiinţă nu pot explica motivul din spatele creşterii ratei de impact, însă au sugerat că acesta ar putea fi legat de deşeurile spaţiale rezultate în urma unei coliziuni ample care s-a petrecut în principala centură de asteroizi din Sistemul Solar, aflată între planetele Marte şi Jupiter.
Noul studiu a consolidat, de asemenea, teoria potrivit căreia asteroizii au contribuit la extincţiile în masă de pe Terra, în special la dispariţia dinozaurilor.
"Este probabil corect să spunem că a fost o întâlnire cu destinul, în cazul dinozaurilor - dispariţia lor era oarecum inevitabilă, dacă ţinem cont de creşterea numărului de roci spaţiale de dimensiuni mari care s-au ciocnit cu Terra", a explicat profesorul Thomas Gernon.
