Dacă în Statele Unite condamnatului i se oferă, în aproape toate statele, la ultima masă orice doreşte (mai puţin băuturi alcoolice şi tutun), în alte ţări ea ori nu este oferită, ori, fiind meniul standard, nu este considerată a fi îndeplinirea unei dorinţe a celui care urmează să moară.
În Franţa, de exemplu, în vremurile trecute nu se oferea această masă pentru că anunţul privind execuţia era făcut cu foarte puţin timp înainte de eveniment. Condamnaţii aveau însă dreptul la "un pahar mic de rom", pentru "curaj".
Ultima masă a condamnatului a avut, de-a lungul timpului, şi o valoare simbolică: în cazul în care era acceptată de condamnat, se presupune că acesta şi-a iertat călăul, judecătorii, dar şi pe cei care au depus mărturie împotriva sa.
În caz contrar, exista credinţa că sufletul celui executat îi va bântui pe aceştia, de unde şi dorinţa de a oferi condamnatului tot ce era mai bun.
Revenind la timpurile noastre, fotograful Henry Hargreaves a prezentat în colecţia sa No seconds câteva dintre ultimele mese ale unor condamnaţi americani la moarte.
Teresa Lewis - pui prăjit, mazăre, placintă cu mere şi Dr. Pepper
Angel Nieves Diaz - a refuzat o ultimă masă.
John Wayne Gacy, fost manager la trei magazine KFC - 12 creveţi, o găleată KFC (reţeta originală), cartofi prăjiţi şi căpşuni
Timothy McVeigh - îngheţată de mentă cu fulgi de ciocolată
Ricky Ray Rector - friptură de porc şi de pui, plăcintă de pecan (un fel de nuc) şi suc de cireşe. De remarcat că nu a mâncat plăcinta, spunându-i unui gardian că o păstrează pentru "mai târziu".
