Apusul unei industrii: mărirea și decăderea minei care a dat „cel mai curat plumb din lume”
Au trecut mai bine de 11 ani de când mina Herja a fost închisă. Sec, fără prea multe explicații. Mii de angajați au fost nevoiți să părăsească locul care le-a fost ca o “a doua casă” mulți ani. Mina a fost devastată, iar mulți și-au găsit rostul peste hotare.
Străinii, interesați de mina Herja
Herja este una dintre cele șapte mine care înconjoară orașul Baia Mare. Oamenii îi spun „mina mare”. Deschisă în secolul XI a fost unul dintre cele mai importate centre miniere ale județului Maramureș, dar și al Transilvaniei. De-a lungul anilor, aici s-a exploatat aur, argint, fier și cupru, însă principala resursă a subsolului a fost plumbul. Foști specialiști ai minei spun că plumbul de la Herja era cel mai curat din lume. “Străinii erau foarte interesați de mina noastră, în special germanii. Ei veneau aici anual, pentru a vedea modul nostru de lucru și resursele pe care le are de oferit mina”, a povestit Arina N., o fostă angajată. În anii săi de glorie, exploatarea număra mai bine de 2000 de angajați, proveniți din oraș, dar și din zonele limitrofe Băii Mari. “Echipamentele erau moderne, protecția era asigurată, munca fiind realizată la standarde înalte”, povestește Zoltan N., un fost subinginer miner. “După căderea comunismului, mineritul din județ a luat-o la vale. România voia să adere la UE, astfel aceștia au impus un set de reguli, printre care și reducerea simțitoare a exploatării minereului neferos”, adaugă acesta.
Disponibilizări masive
Declinul major a început în anul 1997, când o ordonanță din partea Guvernului anunța că activitatea minieră de la Herja, dar și din restul județului, urma să fie redusă treptat, până la închiderea definitivă. Angajații de la mină au fost “disponibilizați” eșalonat, în funcție de vârsta de pensionare sau voința fiecăruia. Disponibilizările însemnau acordarea de plăți compensatorii, plata ajutorului de șomaj în funcție de vechimea fiecărui muncitor, dar și cursuri de recalificare gratuite. “Angajații au manifestat în fața Prefecturii, cerând menținerea locurilor de muncă și renunțarea la închiderea minelor. Fără niciun rezultat. De asemenea, și sindicatele miniere au încercat să oprească acest proces, însă demersurile lor nu au avut niciun rezultat. Procesul de închidere era inevitabil. Singurul lucru pe care l-au putut negocia cu conducerea Regiei Autonome a Plumbului și a Zincului (REMIN Maramureș) a fost obținerea unei protecții sociale cât mai mari pentru minerii care urmau să fie disponibilizați”, explică fostul subinginer al minei.
Migrația minerilor români
Luna ianuarie a anului 2007. Sub 150 de angajați rămași. Ultima serie de persoane care urmau să renunțe la meseriile lor, fără a putea face ceva în această privință. Un ultim “Noroc bun!” și lacătul a fost pus. Unii și-au continuat meseria în domeniu, plecând în Valea Jiului. Drumul străinatății a fost soluția pentru alții. Ungaria a fost una dintre cele mai alese țări de către cei care nu voiau să renunțe la profesia care i-a format. Florin Pop, unul dintre cei mai buni ingineri ai minei a plecat în Chile. America de Sud l-a chemat, iar acesta nu a refuzat. Pasiunea lui pentru meseria sa era prea mare. Mulți s-au recalificat, alții au iesit în pensie.
Poveștile de dragoste de la Mina Herja
Mina Herja, ar spune unii, este o simplă mină. Un banal loc de muncă. Însă, pentru cei care au profesat acolo zilnic, timp de zeci de ani, Herja este locul care i-a unit. Simple amiciții, prietenii de durată sau căsnicii. Fără acest loc, poveștile a sute de oameni rămâneau nescrise. Multe povești de dragoste s-au născut aici. Ariana este una dintre multele femei care și-au găsit marea dragoste la Herja. “Când m-am angajat la mină eram ușor pierdută, nu știam ce trebuia să fac. Fiind elevă, încă aveam multe de învățat. Țin minte că un student, cu trei ani mai mare decât mine îmi sărea în ajutor mereu și îmi explica cum stau treburile. Într-o bună zi, mi-a mărturisit că mă place, însă sentimentul nu era reciproc”, mi-a mărturisit aceasta, râzând. Azi, cei doi sunt căsătoriți și au un băiat împreună. Însă cazul lor nu e singular. “Și Ana și Doru Șerban s-au cunoscut prin intermediul meseriei. Ea era telefonistă, el șef de brigadă minieră. După trei ani, aceștia au decis să facă pasul cel mare. În 1985 s-au căsătorit, iar în 1988, primul lor copil a venit pe lume. Ildiko și Vasile Dragoș sunt alte două nume care nu sunt străine minei: 1987 a fost anul în care cei doi și-au oficializat relația, iar după trei ani, un băiețel le-a îmbucurat viața”, a adăugat aceasta, cu zâmbetul pe buze. În fiecare an, în luna decembrie, foștii angajați se reunesc și petrec o zi împreună, rememorându-și toate întâmplările care i-au marcat. Timpul trece, însă amintirile lor rămân vii.
Sărăcia îi cheamă în mină
După închiderea din anul 2007, oamenii au devastat locul, luând aproape tot ce se putea lua: de la fier la prize, de la cărți la geamuri. De-a lungul vremii, mulți au încercat să intre în mina care în prezent nu este secată de resurse. Sărăcia îi împinge pe mulți la acest lucru. Cei mai mulți nu se mai întorc în viață de acolo. Zona nu mai este una sigură. A fost furată structura de rezistență, chiar și liftul care ducea spre subsol. Mihai Pop, fost șofer al minei, a fost la Herja în octombrie 2018. În fostele birouri ale conducerii, acesta a găsit un birou, singurul obiect de mobilier lăsat. Acesta era prea mare și prea greu ca să fie scos în stare bună. Într-un sertar, printre praf și pânze de păianjen, el a găsit un set de poze cu foștii angajați, poze care azi înseamnă istorie.
Prezentul sumbru
În trecut, zeci de autobuze transportau muncitorii pe drumul șerpuit care leagă orașul de mină. Printre conifere și multă vegetație, un complex minier se zărea din depărtare. Era multă agitație, fiecare persoană fiind ocupată. Era un loc plin de viață. După aproximativ 20 de minute petrecute în autobuz, timp în care mi-am făcut ordine în idei, am ajuns la stația “Herja”. Cu o hartă veche în mână și cu aparatul de fotografiat la gât, am pornit la drum. Calea de acces spre mină era distrusă. Asfaltul era degradat în cea mai mare parte, cratere de câțiva metri penetrând carosabilul. Pădurea, care era odinioară defrișată, se întindea acum de o parte și de alta a drumului. Este nevoie de o mașină de teren pentru a ajunge la mină în condiții de siguranță. După aproximativ o jumătate de oră de mers pe jos, am ajuns la intrarea în complexul minier. Timpul a fost brutal cu Herja. Ruină. Paragină. Decadență. Fostele clădiri ale minei erau, în prezent, distruse aproape în totalitate. Pe aici nu trecuse un război, ci mâna umană. Ea este vinovată pentru starea în care a ajuns una dintre cele mai importante mine din România.
Apa din mină, sursă de poluare
La fața locului am găsit un paznic. L-am întrebat dacă, în zilele noastre, mai există persoane angajate. Acesta a răspuns afirmativ: “Mina se inundă constant, este nevoie de oameni care să pună var în mină, pentru a neutraliza apa”, mi-a spus acesta. Apa din mină este unul dintre principalii factori de poluare ai orașului Baia Mare, aproape lunar putându-se observa reziduuri miniere în apele râului Săsar, care traversează municipiul.
Primarul orașului Baia Mare, Cătalin Cherecheș, avea un plan cu fosta mină. În vara anului 2017, acesta a postat pe pagina personală de Facebook mai multe poze, în care apare însoțit de un grup de tineri. Descrierea albumului publicat se intitulează “Întâlnire cu ONG-urile pentru tineret. Pregătim o surpriză”. Daniel Orza, reprezentantul unei organizații din oraș, recunoaște că nu știe ce se va întâmpla. “Nu știu exact care mai sunt planurile cu mina. Normal s-ar vrea dezvoltarea unui complex. Însă nu știu mai multe. Din ce știu mina nu e a municipiului”, a spus acesta.
Contradicții, paragină, uitare și nepăsare. Acesta nu este doar cazul minei Herja, ci și a celorlalte exploatări din județ, ele având povești asemănătoare. Nici pe plan național situația nu este mai bună, activitatea minieră fiind în curs de oprire. Herja ar putea fi redeschisă în orice moment, zăcamintele rămânând în mină. Costurile de redeschidere sunt însă mult prea mari, proiectul ar trebui reînceput de la zero. Mina rămane închisă, dar în urma ei au rămas multe povești frumoase. Ea este locul care a format oamenii, i-a unit; a creat familii și prietenii de lungă durată. Aceste povești nu se vor uita niciodată.
Norbert NEMEȘ
Student an I, Jurnalism și Media Digitală UBB Cluj
---------------------------------------------------
Apusul unei industrii, nașterea unei povești
Au trecut mai bine de 11 ani de când mina Herja a fost închisă. Sec, fără prea multe explicații, mii de angajați au fost nevoiți să părăsească locul care le-a fost “a doua casă” pentru numeroși ani. Nu am mai fost acolo din 2006, când mi-am vizitat păriniții: voiam să văd unde muncesc. Azi, lovit de nostalgie, am hotărât să mă întorc pentru a vedea cum s-a așternut timpul peste exploatarea miniera. Ce am observat? O realitate distopică.
Un scurt istoric al ruinei de azi. Inevitabila închidere
Herja. Una dintre cele șapte mine care înconjoară orașul Baia Mare, sinonim pentru “Mina” Mare. Deschisă în secolul XI, aceasta a fost una dintre cele mai importate centre miniere ale județului Maramureș, dar și ale Transilvaniei. De-a lungul anilor, de aici s-a exploatat aur, argint, fier și cupru, însă principala resursă a subsolului a fost plumbul.
Am stat de vorba cu foștii specialisti ai minei, printe care și Ariana Nemeș. Aceasta mi-a spus că plumbul de la Herja era cel mai curat din lume. “Străinii erau foarte interesați de mina noastră, în special germanii. Ei veneau aici anual, pentru a vedea modul nostru de lucru și resursele pe care le are de oferit mina.” mi-a mărturisit aceasta.
În anii săi de glorie, exploatarea număra mai bine de 2000 de angajați, proveniți din oraș, dar și din zonele limitrofe Băii Mari. “Echipamentele erau moderne, protecția era asigurată, munca fiind realizată la standarde întalte”, poveșteste Zoltan Nemeș, fost subinginer miner.
“După căderea comunismului, mineritul din județ a luat-o la vale. România voia să adereze la UE, astfel aceștia au impus un set de reguli, printre care și reducerea simțitoare a exploatării minereului neferos.”, adaugă acesta.
Declinul major a început în anul 1997, când o ordonanță din partea Guvernului anunța că activitatea minieră de la Herja, dar și din restul județului, urma să fie redusă traptat, până la închiderea definitivă. Angajații de la mină au fost “disponibilizați” eșalonat, în funcție de vârsta de pensionare sau voința fiecăruia. Disponibilizările însemnau acordarea de plăți compensatorii, plata ajutorului de șomaj în funcție de vechimea fiecărui muncitor, dar și cursuri de recalificare gratuite.
“Angajații au manifestat în fața Prefecturii, cerând menținerea locurilor de muncă și renunțarea la închiderea minelor. Fără niciun rezultat. De asemenea, și sindicatele miniere au încercat să oprească acest proces, însă demersurile lor nu au avut niciun rezultat. Procesul de închidere era inevitabil. Singurul lucru pe care l-au putut negocia cu conducerea Regiei Autonome a Plumbului și a Zincului (REMIN Maramureș) a fost obținerea unei protecții sociale cât mai mari pentru minerii care urmau să fie disponibilizați.” spune în completare fostul subinginer al minei.
Luna ianuarie a anului 2007. Sub 150 de angajați rămași. Ultima serie de persoane care urmau să renunțe la meseriile lor, fără a putea face ceva în această privință. Un ultim “Noroc bun!” și lacătul a fost pus.
Unii și-au continuat meseria în domeniu, plecând în Valea Jiului. Drumul străinatății a fost soluția pentru alții. Ungaria a fost una dintre cele mai alese țări de către cei care nu voiau să renunțe la profesia care i-a format.
Florin Pop, unul dintre cei mai buni ingineri ai minei a plecat în Chile. America de Sud l-a chemat, iar acesta nu a refuzat. Pasiunea lui pentru meseria sa era prea mare. Mulți s-au recalificat, alții au iesit în pensie.
Mai mult decât o mină
Mina Herja, ar spune unii, este o simplă mină. Un banal loc de muncă. Însă, pentru cei care au profesat acolo zilnic, timp de zeci de ani, Herja este locul care i-a unit. Simple amiciții, prietenii de durată sau căsnicii. Fără acest loc, poveștile a sute de oameni rămâneau nescrise. Multe povești de dragoste s-au născut aici. Ariana este una dintre multele femei care și-au găsit marea dragoste la Herja, putând relata din propria sa experiență. “Când m-am angajat la mină eram ușor pierdută, nu știam ce trebuia să fac. Fiind elevă, încă aveam multe de invățat. Țin minte că un student, cu 3 ani mai mare decât mine îmi sărea în ajutor mereu și îmi explica cum stau treburile. Într-o bună zi, mi-a mărturisit că mă place, însă sentimentul nu era reciproc”, mi-a mărturisit aceasta, râzând. Azi, cei doi sunt casatoriti si au un baiat impreuna.
Tot de la ea am aflat si poveștile altor două familii care s-au întemeiat aici. “Și Ana si Doru Șerban s-au cunoscut prin intermediul meseriei. Ea era telefonista, el sef de brigadă minieră. După trei ani, aceștia au decis să facă pasul cel mare. În 1985 s-au căsătorit, iar în 1988, primul lor copil a venit pe lume. Ildiko si Vasile Dragos sunt alte doua nume care nu sunt straine minei: 1987 a fost anul in care cei doi si-au oficializat relatia, iar dupa 3 ani, un baiatel le-a îmbucurat viața”, a adăugat aceasta, cu zâmbetul pe buze.
În fiecare an, În luna decembrie, foștii angajați se reunesc și petrec o zi împreună, rememorandu-și totate întâmplarile care i-au marcat. Timpul trece, însă amintirile lor rămân vii.
Prezentul sumbru
Curiozitatea și nostalgia sunt cele care m-au împins, ca după 12 ani, să revăd mină. Îmi aminteam că aceasta se află localizată în partea nordică a orașului, fiind înconjurată de natură. În trecut, zeci de autobuse transportau muncitorii pe drumul șerpuit, care leagă orașul de mină. Printre conifere și multă vegetație, un complex minier se zărea din depărtare. Era multă agitație, fiecare persoană fiind ocupată. Era un loc plin de viață.
După aproximativ 20 de minute petrecute in autobus, timp în care mi-am făcut ordine printre idei, am ajuns la stația “Herja”. Cu o hartă veche în mână și cu aparatul de fotografiat în gât, am pornit la drum. Față de trecut, am putut observa cu ochiul liber că lucrurile s-au schimbat radical, și nu în bine. Calea de acces spre mină era distrusă. Asfaltul era degradat în cea mai mare parte, cratere de câțiva metri penetrând carosabilul. Pădurea, care era odinioară defrișată, se întindea acum de o parte și de altă a drumului. O mașină obișnuită nu ar putea parcurge acest traseu fără a se alege cu pagube materiale, este nevoie de o mașină de teren pentru a ajunge la mină în condiții de siguranță. După aproximativ o jumătate de oră de mers pe jos, am ajuns la intrarea în complexul minier. În 12 ani, timpul a fost brutal cu Herja. Ruină. Paragină. Decadență. Acestea sunt cuvintele care mi-au trecut prin minte la vederea locului. Fostele clădiri ale minei erau, în prezent, distruse aproape în totalitate, cu greu ținându-se în picioare. Pe aici nu trecuse un război, ci mâna umană. Ea este vinovată pentru starea în care a ajuns una dintre cele mai importante mine din România. După închiderea din anul 2007, oamenii au devastat locul, luând aproape tot ce se putea lua: de la fier, la prize, de la cărți, la geamuri. De-a lungul vremii, mulți sunt cei care au încercat să intre în mină, care în prezent nu este secată de resurse. Sărăcia îi împinge pe mulți la acest lucru. Mulți nu se întorc în viață de acolo. Zona nu mai este una sigură. A fost furată structura de rezistență, chiar și liftul care ducea spre subsol. Mihai Pop, fost șofer al minei, a fost la Herja în octombrie 2018. În fostele birouri ale conducerii, acesta a găsit un birou, singurul obiect de mobilier lăsat. Acesta era prea mare și prea greu ca să fie scos în stare bună. Într-un sertar, printre praf și pânze de păianjen, el a găsit un set de poze cu foștii angajați, poze care azi înseamnă istorie.
La fața locului am găsit un paznic. L-am întrebat dacă, în zilele noastre, mai există persoane angajate. Acesta a răspuns afirmativ: “Mina se inundă constant, este nevoie de oameni care să pună var în mină, pentru a neutraliza apa”, mi-a spus acesta. Apa din mină este unul dintre principalii factori de poluare ai orașului Baia Mare, aproape lunar putându-se observa reziduuri miniere în apele râului Săsar, care traversează municipiul. Din conversația purtată, am aflat că mina se află în proprietatea statului, nefiind una privatizată.
După câteva minute, am plecat dezamăgit, văzând că locul este pustiu. Un depozit de lemne, aceasta este singura structură care a rămas aproape intactă.
Ajuns acasă, mi-am amintit de un lucru esențial. Primarul Băii Mari, Cătalin Cherecheș, pare că avea un plan cu fosta mină. În vara anului 2017, acesta a postat pe pagina personală de Facebook mai multe poze, în care apare însoțit de un grup de tineri. Descrierea albumului publicat se intutluează “Întalnire cu ONG-urile pentru tineret. Pregătim o surpriză”.
L-am contactat pe Daniel Orza, reprezentantul unei organizații din oraș. “Nu știu exact care mai sunt planurile cu mina. Normal s-ar vrea dezvoltarea unui complex. Însă nu știu mai multe. Din ce știu mina nu e a municipiului”, a spus acesta.
Contradicții, paragină, uitare și nepăsare. Aceasta este actuala stare a ceea ce s-a vrut a fi odată “mină”. Acesta nu este doar cazul minei Herja, ci și a celorlalte exploatari din județ, ele având povești asemanătoare. Nici pe plan național situația nu este mai bună, activitatea minieră fiind în curs de oprire. Herja ar putea fi redeschisă în orice moment, zăcamintele rămânând în mină. Costurile de redeschidere, sunt însă, mult prea mari, proiectul ar trebui reînceput de la zero.
Mina rămane închisă, dar în urma ei au rămas multe povești frumoase. Ea este locul care a format oamenii, i-a unit; a creat familii și prietenii de lungă durată. Aceste povești nu se vor uita niciodată, rămâmând impregnate în mijlocul unei pădurii de lângă orașul Baia Mare.
