Nu credeam că pot fi traversat de vreun sentiment vizavi de Elena Udrea. Nici măcar de unul iscat de statutul de sex-symbol politic al doamnei ministru. Nu pot spune că o cunosc, deşi a fost şi dânsa, ca şi d-na Ridzi, pe canapeaua mea de „psihanalist“ de la Gândul. Şi totuşi, ceea ce simt în aceste zile în legătură cu „scandalul Udrea“ e un amestec de indignare cu tristeţe, câtă mai am.
Am vorbit adesea despre graniţa subţire, dar fermă, dintre ziarist şi securist. Amândoi vânează informaţia. Amândoi pot folosi pentru asta „mijloace specifice“ care nu pot fi găsite într-un manual. Diferenţa esenţială este că securistul ascunde informaţia şi o foloseşte din umbră, în vreme ce ziaristul o obţine pentru a o face cunoscută publicului. Şi mai e o diferenţă, care poate fi adusă în discuţie în cazul Udrea: Securitatea vâna şi omul, ziaristul onest nu are ca ţintă decât informaţia. „Găsiţi-i ceva!“ suna ordinul în Onorabila Instituţie. Din acel moment, persoana vizată era supusă tirului de întrebări zi şi noapte, anchetatorii se schimbau ca hocheiştii, se montau provocări, diversiuni, uneori se jucau adevărate scenete, cu convingerea că până la urmă „ceva iese la iveală“. Securitatea blufa sinistru dintr-o cauză simplă: ignoranţa.
