Nu numai noi demolăm fără să ne pese. La Berlin, mereu dat ca exemplu de reuşită a reconstrucţiei, era cândva un loc unde se trecea din est în vest şi invers sub pază militară americană şi sovietică. Locul are un nume celebru şi e un simbol al epocii postbelice, mai ales de după august 1961, când Hruşciov a dat ordin să se ridice zidul: CheckPoint Charlie. Aici se schimbau spionii CIA şi KGB, aici au fost ucişi destui curajoşi care au încercat să treacă în ciuda interdicţiilor din zona comunistă în Occident. E un loc încărcat de istorie, care ne spune foarte mult despre ce s-a întâmplat o jumătate de secol de la Praga&Berlin până la Vladivostok.
Ce a devenit acest loc după noiembrie ’89, când zidul a fost invadat de trăbănţelele estberlinezilor, de biciclişti plus alţi un milion per pedes? Practic, într-o noapte zidul a devenit istorie, trecut. De aici până la demolarea lui nu a fost decât un pas. Zidul a fost pus la pământ pe mari întinderi şi au fost reconstituiţi, mai târziu, abia câţiva metri în centru, ca loc turistic. Îmi aduc aminte că una dintre primele afaceri din 1989-’90 a fost comercializarea peste tot în lume a unor bucăţi din zidul de la Berlin. Unele false, altele adevărate. Orice bucată de cărămidă sau moloz putea trece drept una autentică şi vândută pe bani buni, ca amintire, unor colecţionari. Se vindeau bucăţi cât nuca, dar şi metri întregi.
